: luni 21 noiembrie 2016

Alexa Visarion – Teatrul civilizează orașul

Gazduire Web

oficialmedia-visarion

După timpul petrecut la ”Intâlnirile Internationale de la Cluj” ne ramânea dorința de a sta de vorbă cu un mare om de cultură, regizor de teatru și film, Alexa Visarion, unul dintre cei mai cunoscuți regizori români din țară și chiar din lume. Premiera spectacolului ”Salonul nr 6”, pus in scenă de Dumitru Acriș la Tony Bulandra, a avut ca oaspeți de onoare critici de teatru, atașați culturali ai ambasadelor, actori, scenaristi și regizori celebri. Așa cum nimic nu este întâmplător, ceea ce nu am reșit la Cluj-Napoca, s-a împlinit la Târgoviște. Alexa Visarion a avut amabilitatea de a ni se alătura într-o conversație despre teatrul manageriat de Mc Ranin.

Cristi Iordache: Cum vedeți teatrul târgoviștean, Tony Bulandra?
Alexa Visarion: Întâi aș spune că sunt fericit că am revenit la Târgoviște, la Teatrul Tony Bulandra pentru că văd că teatrul prin managerul general, colegul meu Mihai Ranin, are o consecvență în dezvoltarea artei spectacolului, are o consecvență în a construi repertoriul, dar și rigoare, diversitate și un anumit aplomb privind contactul cu epoca, o respirație a vremurilor se simte în tot ceea ce produce Ranin aici. Apoi mi se pare important că există colaboratori de primă mână, colaboratori care se angajează la Târgoviște, nu pentru a face ceva, ci pentru a face acel ceva care interesează foarte mult și pe care doresc să-l impună , că mărturisirea acestor colaboratori, cum este și cazul regizorului Dumitru Acriș, cel care a realizat acest spectacol cu totul deosebit, ei subliniază că până la urmă suntem o familie. O familie artistică care are diferite rădăcini, e la fel de fecundă și în România și în Statele Unite, Marea Britanie și în Franța, dar ceea ce e foarte important aici este deschiderea pe care a făcut-o Mihai Ranin către lume, acestui teatru -la rândul lui o lume-, este foarte simțită și de valoare.
Oana Maria Grigore: Despre spectacolul din această seară, ”Salonul nr. 6” de Cehov, în regia lui Dumitru Acriș?
A.V.: Este un spectacol care va stârni opinii. Eu știu din experiența de 50 de ani de când lucrez în arta teatrului, că un spectacol care place la toată lumea e un spectacol nerealizat; un spectacol își alege spectatorii, un spectacol solicită pe deoparte spectatori talentați dar pe de altă parte solicită și prin selecție și triere un anumit segment de public. Acest spectacol va avea sper publicul lui. Spectacolul are lucruri deosebite, el are și, cum să spun eu, un amestec de soluții teatrale ingenioase dar și cu o construcție care aparține diferitelor epoci, așa cum textul la rândul lui e un text care creează un univers Cehov. Sunt replici din ”Unchiul Vanea”, replici din ”Trei surori”, replici din ”Livada de vișini”, deci e un puzzle de text cehovian și, după intuiția mea, nu e numai text cehovian, sunt și replici de regizor. Cine vrea să-l vadă pe Cehov din Salonul numărul 6, nu-l va regăsi, dar va regăsi un univers cehovian care e actual și o formulă de spectacol care se face de prin anii 1990 încoace, în diferite locuri din lume, din Europa. Important ar fi, după părerea mea -nu e o observație, nu e un sfat-, să se așeze în așa fel spectacolul, ca el să aibă dincolo de această tensiune, de acest frison -are o patimă, o nebunie-, dincolo de acest frison, dacă s-ar putea ca el să capete și un anumit tip de raport între liniște, așteptare și nebunie. Pentru că acest raport este necesar nu numai autorului spectacolului, nu numai actorilor, este necesar și pătrunderii mai adânci a semnificațiilor. Pentru că altfel există riscul ca spectacolul să-ți explice tot ceea ce vezi și din cauza asta să aibă și un anumit tip de tezism. El dă o explicație despre lume începând cu rezultatul, adică îți spune cam cum e lumea și după aceea îți demonstrează că nu mai e așa cum ți-a spus…
C.I.: …Un soi de tautologie. Ar fi nevoie de o exprimare eliptică?
A.V.: Nu îndrăznesc eu să spun, nu mă pricep la vorbe, mă pricep ca spectator la ceea ce poate să lege simțirea de producție. Vedeți dumneavoastră, umorul care dă un anumit tip de degajare în spectacol este un umor care de fapt de multe ori -el așa a fost gândit- acoperă durerea. El trece ca moment de relaxare, din păcate. Dar una peste alta, repet -Caragiale spunea foarte bine-, că „nu există spectacol perfect, că nu există autor necriticabil, că nu există reprezentație care să cumuleze toți laurii”, așa că spectacolul e vital, trăiește, el se va așeza, nu știu dacă în bine sau în rău, se va așeza într-un fel, marea problemă e că acest tip de actorie în forță, în frison, în nebunie, să nu creeze la un moment dat -subliniez- un anumit tip de nevroză în sine. Să nu fie, ca să zic așa, pacienții din Salonul numărul 6, să nu ducă molima asta a dezechilibrului nervos peste tot spectacolul și peste spectatori. Soluțiile șocante au valoare dacă șocul are înăuntrul lui și catifeaua care îl alină.
C.I.: Spectatorul în momentul în care iese, să iasă cu răspunsuri?
A.V.: Spectatorul nu trebuie nici să aplaude, nici să laude. După mine, (spun și eu e ușor să dai sfaturi) înainte de venirea actorilor la aplauze, când scena e goală, noi atunci înțelegem spectacolul mult mai bine decât când îl și explicăm după aceea. Deci, acesta e un spectacol fără aplauze.

artelespectacolului-stefan-stefanescu
Ștefan Ștefănescu.: Așa a fost conceput, fără aplauze. Să se termine în întuneric și publicul să plece.
A.V.: S-a întâmplat pe vremuri, ca primul spectacol pe care l-am făcut în România fără aplauze a fost în 1970, „Cartofi prăjiți la orice”. Dar și noi a trebuit să facem un rabat, eu ca regizor atunci, când a venit Ambasada Angliei, ăia aplaudau tot timpul și am zis” hai să ieșim”. A fost o relație de politețe atunci. Deci problema se pune ca spectatorul să se ducă acasă, (nu aceste aplauze, nu bravo de care avem nevoie, suntem oameni dependenți de aplauze), dar să aibă înăuntrul lui, în noaptea aceea, peste o săptămână, o serie de întrebări care să-l oblige să revină, să revină la spectacol, să revină într-o discuție. Acesta e și rostul dumneavoastră că de asta și vorbesc acum, poate anumite mici nuanțe din ceea ce spun eu, vor fi fertile pentru o parte din public. Nu a fost niciodată important ca teatrul să dea răspunsuri, totdeauna el trebuia să găsească întrebările care sunt vii, vitale în timp. Pentru aceste întrebări, spectacolul și artiștii care l-au realizat merită felicitați și în același timp trebuie să ne gândim că noi suntem cei care l-am creat și că opera ne ajută să ne dezvoltăm. Atunci vom pune și echilibrul: dacă e realizat până la capăt sau nu. Pentru că întotdeauna artistul se naște datorită operei, iar dacă opera nu are toate valențele înseamnă că și artistului îi lipsește ceva.
C.I.: Referitor la pulsul teatrului și al culturii în general, credeți că este într-o evoluție, credeți că poate oferi un drum tinerei generații?
A.V.: Eu pot să spun așa, că tânăra generație la ora actuală e mult mai diversă decât știm noi. Oamenii tineri cheamă noul, dar înăuntrul noului pe care ei îl cheamă există și substanță. Generația tânără care înseamnă oameni de 25-30 de ani, e ușor pervertită. Generația foarte tânără, oameni între 16 și 20 de ani sunt vii, puternici, sunt plini de inocență adevărată. Nu știu dacă noi la teatru -și cei foarte buni și cei mai puțini buni și cei de succes-, artiști de toate felurile, scenografi, regizori, actori sunt cei care dau pulsul, dar ei pot să creeze un climat pentru un puls real. E destul de dificil să spunem că artiștii dau pulsul. Artiștii sunt cei care sintetizează ce are epoca și conflictual și măreț și derizoriu. Deci contrariile. Ce face în schimb Ranin aici, e foarte important din mai multe puncte de vedere: dă unui oraș cu un anumit tip de conservatorism, îi dă dimensiuni noi, deci dă o anvergură nouă, ceea ce e foarte important și, inițiază trasee de gândire estetică prin spectacole care plac mai mult, mai puțin, care sunt mai incitante, dar există aceste trasee care trec la spectator. Și nu ultimul lucru, cred că civilizează orașul. Și asta e foarte important.
Ș.Ș.: Având în vedere că are și un centru universitar destul de mare. În jur de 10 000 de studenți.
A.V.: Știu că nu numai calitățile lui Mihai Ranin sunt importante ci și studiile și perfecționarea care a făcut-o cât a stat în Franța, deci contează această finețe. Dar calitatea principală de manager e că poate să accepte și lucruri diferite de cele pe care le face el. Ceea ce e mare lucru. E important că s-a născut, e important că în această seară lumea a ovaționat cu mare deschidere, e important că e un lucru nou, șocant și surprinzător, acum se pune problema ce e în spatele acestor calități.
Ș.Ș.: Proiecte pentru Târgoviște?
A.V.: E o discuție pe care o am cu Mihai Ranin… Eu aș veni să fac un lucru simplu, adică aș veni cu o noutate pentru mine și în același timp un lucru necesar publicului. O comedie de anvergură în teatrul european.

Mulțumim actorului Ștefan Ștefănescu, care a fost alături de noi imediat după coborârea de pe scena teatrului și, care a completat conversația atât cu starea de protagonist al piesei tocmai încheiate, cât și ca om implicat în viața culturală a orașului.

 

SCURTA BIOGRAFIE ALEXA VISARIONalexa-visarion-oficial-media

Alexa Visarion s-a născut la Băluşeni, judeţul Botoşani, pe 11 septembrie 1947. A fost crescut numai de mamă, tatăl său fost lider ţărănist, a executat 15 ani de puşcărie ca deţinut politic şi 38 de ani de condamnare.Din acest motiv a trăit foarte multe umilinţe în perioada comunistă. Familia a avut domiciliul forţat, undeva pe Valea Şomuzului, între Dolhasca şi Fălticeni, în satul Arghira. Este căsătorit de la 19 ani cu aceeaşi femeie cu care are doi fii Felix şi Cristian. Este unul dintre cele mai cunoscute nume din lumea artistică românească, Alexa Visarion activând în domeniile teatru, film, fiind însă şi un strălucit scenarist, scriitor şi profesor universitar. Este absolvent al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică, secţia regie – film. Si-a făcut debutul în film cu Inainte de tăcere, 1979, film urmat de Inghiţitorul de săbii -1981, Năpasta-1982. Printre premiile obţinute de Alexa Visarion se numară şi Grand Prix-ul obţinut la Festivalul internaţional de teatru, Leul de Aur la Festivalul de film de la Arezzo, Italia ,premiul Aristizza Românescu al Academiei Române, 2007, pentru artele spectacolului, Premiul UNITER-2005, pentru întreaga activitate şi premiile pentru imagine de film obţinute la Festivalul internaţional de film San Sebastian, Spania, în anii 1975, 1979, 1981. Alexa Visarion şi-a susţinut doctoratul în teoria şi estetica teatrului în 2001, a fost profesor invitat la University of Wisconsin, University of Texas, la California Institute of the Arts. În 2014 i-a fost acordat titlul Doctor Honoris Causa al Universității Naționale de Arta Teatrală și Cinematografică „I.L.Caragiale”, București. Până în prezent a pus în scenă peste 100 de spectacole și a realizat ca scenarist și regizor 7 filme artistice de lung metraj. Este singurul regizor român care a montat la Teatrul de Artă din Moscova. A fost plecat în Statele Unite, cu două burse Fulbright. În prezent, este profesor universitar, conducător de doctorate la UNATC, locuieşte în Bucureşti.

OFICIAL MEDIA

Comentezi?

You must be Logged in to post comment.

OFICIAL MEDIA

ROMANIA CULTURAL

OFICIAL MEDIA

Vino alaturi de echipa ATS! Vezi toate locurile de munca disponibile

OFICIAL MEDIA

Cursuri formare profesionala, calificare, perfectionare

OFICIAL MEDIA