Arta de a fi părinte. Ca sa-l calauzesti pe copil pe calea pe care trebuie s-o urmeze calatoreste tu mai intai pe ea

Știți de ce a fi Părinte este considerat una dintre cele mai grele meserii? Pentru că este singura profesie care îți cere dedicare și devotament 150 %, asumarea propriilor responsabilități (fiind aproape imposibil să le pasezi altuia) și îți cere constant să evoluezi și să te auto-depășești! La fiecare pas te așteaptă situații noi, dificile și delicate, pe alocuri. Va trebui să te adaptezi, să te schimbi constant în funcție de nevoile copilului, dar în acelasi timp să creezi și reguli și structuri.

Familia este un cadru cu principii disciplinate, valori și virtuți, reguli stabilite de comun acord. Inclusiv copilul contribuie la stabilirea și întelegerea acestor reguli. El este de acord și își asumă conduita familiei. De exemplu‚ de ce nu suntem nepoliticoși cu alți oameni’? Sau‚ de ce nu aruncăm gunoiul pe stradă’? În același timp, familia este cel mai cald și mai plăcut loc din lume, unde te poți juca liber și unde imaginația ta nu are limite. Aici ești în siguranță, protejat și valorizat. Mami și tati devin cei mai creativi și frumoși oameni din lume. M-am înșelat! A fi părinte nu este o meserie, este o ARTĂ!

Pare ușor, nu? Oare cât de greu este să educi un pui de om? Este cu atât mai greu cu cât nu realizezi că de fapt, te educi pe tine! Din punctul meu de vedere, un părinte bun, cu un copil educat, este acela care a știut să ia fiecare situație din viață ca pe o provocare și a dat ce a avut mai bun! Ba chiar mai mult! Cel care iese din zona de confort și își asumă riscuri. Cel care atunci când nimic nu mai merge, caută soluții și în altă parte. Cel care își folosește inteligența, empatia, înțelepciunea și curajul să abordeze lucrurile cât mai matur posibil dar și eficient, în același timp.

Daca exista ceva ce dorim sa schimbam la copilul nostru, ar trebui sa ne uitam mai intai la noi insine daca nu exista ceva ce ar trebui schimbat la noi.
C.G. Jung

Să fi părinte este o artă deoarece necesită multă răbdare și multă grijă. Să știi când este nevoie să însiști pentru a învăța o anumită lecție, dar și când este nevoie să schimbi tactica și să o adaptezi la nevoile propriul copil.

Am menționat mai devreme despre adaptabilitate. Nu este întodeauna ușor să te confrunți cu situații noi. În special femeile opun mai multă rezistență schimbărilor[1]. Dar cu un adolescent în casă (și nu numai adolescent), este important să ai mereu mintea și inima deschisă (pentru a nu te vedea ca pe un dușman) dar și limpede, pentru a stabilii de comun acord condițiile. Face ce vrea el, dar în condițiile tale. Cel puțin, până învață să își stabilească singur termenii.

Părintele va avea nevoia, până mai târziu în viața copilului, să simtă că este în control. Când aceștia devin independenți, unii părinți experimentează sentimente mixte de mândrie dar și tristețe. Este normal să simțiți așa, dar cu cât conștientizați mai devreme, cu atât ii veți putea permite copilului să ia propriile alegeri, să facă propriile greșeli și să învețe în propriul ritm.

Meseria de părinte te învață cum SĂ FI OM! Să ajuți necondiționat, să iubești necondiționat, să cooperezi, să reflectezi și să evoluezi non-stop. Țin minte că tata mereu îmi spunea: „Un copil întodeauna va ajunge mai sus decât părintele său. Este în firea lucrurilor! Eu l-am depășit pe tatăl meu, tu mă vei depăși pe mine, iar copiii tăi, la rândul lor, ne vor depăși pe amândoi”. Dacă îți dorești pentru copilul tău să ajungă cât mai sus, fă tot posibilul ca tu însuți să atingi potențialul maxim!

Ca sa-l calauzesti pe copil pe calea pe care trebuie s-o urmeze… calatoreste tu mai intai pe ea.
Josh Billings

Copilul va face întodeauna ce face și părintele, nu neaparat și ce spune. Degeaba îi spui să vorbească frumos cu educatoarea, dacă te vede că țipi la vânzătoarea de la magazin pentru că ți-a încurcat produsele. Schimbarea vine din interior. Copilul este cel mai influențabil martor al schimbărilor tale. Plantează în el semințe frumoase, creative, pline de iubire, dorință de cunoaștere și dezvoltare.

În cele din urmă, cea mai mare artă a părintelui este aceea de a îi explica unui copil riscurile și consecințele acțiunilor sale, fără a-i transmite frică. De multe ori este mai la îndemână să motivăm prin frică, decât prin fapte pozitive (Dacă nu înveți, o să rămâi repetent! vs Dacă înveți bine, o să iei premiul I).  Sunt situații în care îl poți îndruma pozitiv, iar altele nu. (de ex. De ce sa nu bagi degetele în priză?) Majoritatea fricilor pe care le avem nu sunt ale noastre, ci ale părinților noștri, prealuate din mediul înconjurător, sau transmise prin ADN (de ex. Frica de șerpi sau animale prădătoare, deși mulți nu au întâlnit niciodată unul).

Copiii nu sunt singurii care cresc. Si parintii cresc. Tot asa cum noi ne privim copiii, sa vedem ce fac cu vietile lor, tot asa ne privesc si ei pe noi, sa vada ce facem noi cu ale noastre. Nu le pot spune copiilor mei sa ajunga pana la stele. Tot ce pot face este ca eu sa ma-ntind spre ele.
Joyce Maynard

Închei prin a felicita părinții pentru alegerile făcute de-a lungul vieții și a-i încuraja și pe cei care simt chemarea de a deveni părinte! Unul dintre cele mai grele și frumoase teste ale vieții, așa că scoate-ți la suprafață BUCURIA DE A FI și transmite-o mai departe!!!

Cu multe binecuvântări,

Elena Tănase

Oficial Media

Distribuie acest articol Oficial Media