În cine putem să mai credem? - Oficial Media

Oficial Media

Echipa unui ziar nu este formata doar din redactori, ci mai ales din cititorii săi!

Pentru a crede în ceva sau cineva trebuie să crezi mai întåi în tine. Oamenii s-au obişnuit să creadă în orice, urmånd o tradiție cu metehnele ei de sute de ani, aceea de a-i urma pe cei puternici. Doar că “puternicii” nu sunt niciodată ai lor -ai tuturor-, ci doar ai unora. În cine putem să mai credem? Astăzi nu mai există puternici născuți, ci făcuți peste noapte, iar tot ce este artificial nu are legătură cu adevărul, cu Creația.

În cine putem să mai credem?

Spiritul de turmă funcționează chiar dacă s-a trecut de la cărți poştale la video-chat şi de la carul cu boi la X5. Ca să poți crede îndreptățit, ca să nu trăieşti dezamăgirea, trebuie să analizezi bine obiectul/entitatea crezului tău şi să îi cunoşti fiecare atom de la o margine pånă la cealaltă. Şi asta nu este de ajuns, fîindcă pentru a crede în ceva sau cineva este necesar să mai cunoşti alte sute de acțiuni sau entități din imediata apropiere existențială pentru a te convinge că ai ales corect.

Nu ar fi absolut imbecil să crezi într-un lucru fără a şti ceva despre celelalte sute care te înconjoară?

Iată ce însemnătate are în cele din urmă crezul nostru! El ne poate ridica ori ne poate strivi, în funcție de alegerile pe care le facem. Am putea face alegeri drepte, simple şi să ignorăm falşii “puternici”. Nu tot ce poartă coroană şi haină strălucitoare ne împlineşte existența, aşa cum nu toți cei care sunt “din popor”, sunt cu adevărat alături de noi.

Oamenii, de două mii de ani aleg prost; pe Caiafa şi pe tålharul Baraba, ucigånd -cu ştiință sau manipulați-, pe Isus.

Caiafa a văzut în Isus un periculos instigator la revoltă. Isus a contestat interpretarea dată de preoţi legilor sabatice şi i-a scos din templu pe negustori şi pe schimbătorii de bani, spunând că făcuseră din templu -biserică- „o peşteră de tâlhari“ (Luca 19:45, 46).

Personajele se schimbă, istoria faptelor nu. Avem Disney-land, Veneția, silicoane şi botox, avem cercei în limbă, pantaloni cu turul la genunchi, schimbăm cauciucurile de iarnă, avem rovignete şi IPod. Avem un sertar cu capace de borcane şi altul cu pungi în care îndesăm de fiecare dată alte pungi şi ne trezim la cumpărături că ne lipseşte punga. Existăm robotic fără nicio noimă.

De la Badea Cårțan încoa, oamenii nu mai merg la Roma pentru sine, ci pentru ceilalți, pentru a le posta selfie pe facebook, dacă se poate cu tot cu tatuajele din dotare. La Paris nu se duc pentru Montmartre, ci pentru a-şi etala buzele țuguiate și poşeta de 20 euro cumpărată din cartierul algerian.

În cine putem să mai credem?

Vremurile s-au schimbat dar metehnele rămån aceleaşi: nimeni nu are o direcție personală şi o comunicare cu sine. În fiecare zi ucid cåte un “isus” fiindcă nu sunt în stare să gåndească de la o margine la cealaltă a lucrurilor. Confortul lor vine din starea de demență generalizată, din starea de captivitate, căci a fi liber presupune luptă, sudoare şi multă atenție. Citește și ”Starea de împăcare și Calea către Ea

A fi liber înseamnă a fi singur.

Şi când eşti singur devii un nebun pentru toți ceilalți care se cred sănătoşi, pentru toți cei care nu văd mai departe de propria colivie şi care l-au ucis pe Isus, tocmai pentru că a îndrăznit să zboare. În ce am putea crede? Spuneam că e necesar să cunoaştem fiecare atom al entității crezului nostru. Şi-atunci prima ființă în care putem crede și pe care o știm din cap până-n picioare, suntem noi înşine.

Într-o lume mărginită de Caiafa şi Baraba, să credem cu tărie în noi fără a ne arăta aripile. Apoi, încet-încet, putem crede în ceva sau cineva, în mulți şi multe, căci am avut deja punctul de început, am dat deja un sens credinței noastre:

acela că noi nu ne vom dezamăgi niciodată.

Distribuie acest articol Oficial Media
Share