Intrarea secreta in Muntii Bucegi

O nouă „vizită” in locatia secreta din Bucegi: Sala Proiectiilor ! După mai puţin de o oră de zbor am recunoscut de departe primele creste ale munţilor, care îmi aminteau de locaţia secretă din Bucegi.

Am aterizat cu bine la aproximativ cincizeci de metri de intrarea în munte. Puteam deja să remarc modificări destul de radicale faţă de situaţia care era acum doi ani. Am coborât şi am privit cu atenţie în jur. În primul rând dispăruse linia dublă de protecţie armată; rămăsese doar drumul forestier care permitea alimentarea bazei militare. În al doilea rând, în locul spaţiului de depozitare de afară se amenajase un helioport, unde am aterizat şi noi. Construcţiile modulare semisferice dispăruseră şi ele, iar intrarea în marele hangar de lângă traseul galeriei fusese finisată şi etanşeizată. Cezar mi-a explicat că în prezent hangarul folosea ca spaţiu de depozitare, labo¬ratorul din interiorul său fiind desfiinţat. Toate pro¬bele de studiat erau acum trimise la un institut specia¬lizat din Bucureşti, ultradotat din fondurile armatei americane, care funcţiona în regim de acoperire. După o primă analiză, cele mai importante probe şi rezultate erau transferate în SUA pentru cercetări mult mai detaliate. În general, zona locaţiei secrete din Bucegi fusese „simplificată”, în sensul că ea tindea să se con¬funde din ce în ce mai mult cu vegetaţia înconjură¬toare. Cezar m-a informat că aceasta era însă doar o aparenţă; în realitate, acolo fuseseră montate mai multe sisteme redundante de alarmă şi protecţie, extrem de sofisticate. Nu am cerut însă lămuriri supli¬mentare şi nici Cezar nu s-a grăbit să-mi ofere alte explicaţii în această direcţie. Am fost întâmpinaţi de un ofiţer american, care 1-a salutat pe Cezar. Mi-am dat seama că el conducea operaţiunile acolo, fiind reprezentantul militar cel mai important al părţii americane. Cu excepţia lui Cezar, am fost verificaţi toţi ceilalţi patru membri ai echipei după un tabel cu date pe care îl avea colonelul ameri¬can. O patrulă formată din trei soldaţi români şi trei americani ne-a încadrat şi ne-a condus spre hangarul din stânga, în timp ce colonelul şi Cezar au rămas afară să discute.

Văzând din nou acel loc, amintirea celor câteva ore pe care le-am petrecut acolo, în urmă cu doi ani, a făcut inima să-mi bată cu putere. Ne-am apropiat de uşa uriaşă a hangarului, inteligent camuflată în peretele muntelui. în perioada care trecuse de când vizitasem acel loc, fuseseră mon¬tate uşi gigantice atât la intrarea hangarului, cât şi la aceea a tunelului din munte; ele erau etanşe şi mi-am dat seama că se deplasau prin culisare, atunci când era nevoie. Am pătruns toţi printr-o intrare secundară din dreapta, de mărimea unei uşi obişnuite. Hangarul era uriaş şi intens luminat. În partea stângă erau depozi¬tate lăzi gigantice şi logistică militară, iar în partea din spate am văzut două TAB-uri parcate cu faţa către ieşire. În dreapta erau aliniate mai multe vehicule elec¬trice pentru deplasarea uşoară în interiorul Marii Galerii şi în Sala Proiecţiilor, iar dincolo de ele am văzut o imensă prelată care, în opinia mea, acoperea tot nişte vehicule, însă acestea îmi păreau mult mai mari decât cele electrice. La câţiva metri de la intrare, pe partea dreaptă, erau plasate cele trei construcţii lungi pe care le văzusem şi în urmă cu doi ani, în care fuseseră improvizate laboratoarele de cercetare. Mi s-a explicat că între timp ele fuseseră adaptate pentru a asigura odihna şi unele activităţi recreative pentru per¬sonalul care rămânea mai mult timp în acea locaţie, în mare parte de origine americană. Gărzile româneşti erau schimbate zilnic cu un camion militar, care venea până la o anumită distanţă de bază. Printr-o convenţie militară la nivel de vârf se stabilise ca şeful operaţiu¬nilor în legătură cu Sala Proiecţiilor şi tunelurile sub¬terane să fie Cezar Brad, iar şeful pazei şi al adminis¬traţiei complexului să fie colonelul american pe care l-am văzut la sosire, al cărui nume însă nu îl ştiu. Am intrat toţi patru în prima construcţie, care am constatat că era compartimentată în stil vagon, având cinci camere pe dreapta şi un hol relativ larg, cu fişete. Ni s-au arătat primele patru fişete şi am văzut cu uimire că fiecare avea câte o etichetă pe care era scris câte un nume. Fişetul meu era al treilea. înăuntru am găsit echipamentul special, în întregime de producţie americană, pe care trebuia să-1 îmbrac în vederea expe¬diţiei. Tot acolo mai era o geantă specială care aducea a rucsac, numai că ea se ţinea la spate printr-o curea lată pe care o treceam în diagonală peste piept. Era concepută ergonomie, dintr-un material ce semăna cu vinilinul, care se plia după poziţia spatelui şi a coloanei vertebrale. înăuntrul genţii am remarcat o mulţime de produse, strict compartimentate, de la alimente con¬centrate la trusa complexă de prim ajutor. Costumul era asemănător cu cel al scafandrilor, dar mai modern şi dintr-un material care, deşi părea a fi neopren, totuşi era mai suplu şi totodată mai subţire. În picioare ni s-au dat nişte încălţări cu adevărat revoluţionare: erau ca nişte mocasini cu talpă groasă, înalţi până la glezne, care aveau nişte protuberante pe exteriorul tălpii. Această parte laterală avea o construcţie specială şi complexă, care permitea analiza continuă a unor para¬metri fiziologici esenţiali. Mi s-a explicat faptul că această evaluare era realizată de două cipuri puternice inserate în interiorul tălpii, iar informaţiile erau trans¬mise prin intermediul unor senzori speciali. În funcţie de rezultatul analizei, parametrii erau reglaţi încontin¬uu, într-o buclă de feed-back, prin acţiunea automată a unor denivelări fine în talpă ce creau presiunea adec¬vată în anumite zone ale tălpii piciorului. În felul aces¬ta, rezistenţa fizică şi psihică a organismului la anu¬mite solicitări era foarte mult crescută. Am încălţat timid perechea de încălţări care îmi fusese repartizată şi am constatat uluit că mocasinii pur şi simplu s-au mulat perfect pe piciorul meu, fără să mă strângă sau să mă jeneze. Locotenentul Nicoară mi-a explicat că materialul folosit la confecţionarea lor era unul aşa-zis „inteligent”. La precedenta expediţie la care luase parte, modelul încălţărilor nu avea această particularitate, dar între timp aflase că americanii au proiectat acest nou tip de ghete, mult mai performant, pe care îl proba şi el acum. Când am fost gata cu echiparea am ieşit cu toţii afară. în zona helioportului nu mai era nimeni, însă după puţin timp l-am văzut pe Cezar ieşind din tunel şi venind spre noi. Ne-a spus că acum totul era aranjat şi că vom pleca în câteva minute. Apoi a intrat în hangar, dar s-a dus la al doilea corp al structurii interioare. Foarte curând l-am văzut şi pe el ieşind, gata echipat. În formaţie completă am ajuns la intrarea în marele tunel, a cărui uşă gigantică de oţel culisase cam un metru şi jumătate la dreapta, lăsând astfel spaţiul nece¬sar pentru a pătrunde înăuntru. Cezar a intrat primul şi a primit un set de hârtii de la un ofiţer american, probabil adjunctul colonelului, pe care a început să le semneze. Între timp, noi am aşteptat lângă intrare şi aşa am avut puţin timp să observ mai în amănunt schimbările care fuseseră aduse în cei doi ani care tre¬cuseră de când fusesem acolo. În afară de închiderea tunelului cu uşa de oţel camuflată şi culisantă, interiorul fusese dotat cu un sis¬tem mult mai bun de iluminare, care permitea obser¬varea fiecărui detaliu. Astfel, ceea ce mi-a atras imedi¬at atenţia a fost faptul că prima porţiune de aproxima¬tiv zece metri, care mai apoi cotea spre stânga şi care fusese practic forată în piatra muntelui, a fost perfect căptuşită cu un material absorbant special, dublat de o folie foarte subţire de metal argintiu. Mai târziu aveam să aflu că acela era titan şi că izolarea pereţilor fusese efectuată după o tehnologie americană modernă, uti¬lizată şi la vehiculele spaţiale.

Acum întregul ansamblu apărea curat, luminat şi primitor. Covorul gros de cauciuc fusese extins pe întreaga suprafaţă de sol a tunelului, iar pe pereţi, aproximativ în zona de mijloc a lor, era instalat un sis¬tem de balize luminoase de culoare roşie, despre care am aflat că se aprindeau succesiv atunci când apărea o problemă gravă, o violare a sistemului de securitate sau atunci când se pleca în expediţie prin unul dintre cele trei tuneluri din Sala Proiecţiilor. Chiar la intrarea în tunel, după uşa metalică, aşezate direct pe covorul de cauciuc negru se aflau patru vehicule electrice de producţie americană, cu câte două locuri fiecare. Erau acelaşi model pe care îl văzusem şi acum doi ani, fiind folosite la deplasarea rapidă prin galerie. După ce a semnat actele respective, Cezar a fost salutat de ofiţerul american, care s-a retras în mica gheretă situată în dreapta intrării, unde se mai afla un militar român. Apoi ne-am îndreptat spre vehiculele electrice şi ne-am urcat în trei dintre ele; cei doi ame¬ricani împreună, eu cu Cezar în alt vehicul şi locotenen¬tul Nicoară singur, în al treilea. Am fost impresionat de construcţia modernă a acestor vehicule foarte practice. Erau descoperite şi aveau o formă de elipsă; jumătate din lungimea lor era afectată habitaclului şi celor două scaune, iar jumătatea din spate putea fi folosită pentru încărcarea diverselor materiale. De altfel, Cezar mi-a spus că în timpul în care noi ne-am aflat în hangar, îmbrăcându-ne echipamentul şi discutând pe marginea plecării, o echipă de militari transportase deja logisti¬ca din elicopter în Sala Proiecţiilor cu ajutorul acestor vehicule. Atunci când am urcat direct în spaţiul habitaclului, pentru că vehiculul nu avea uşi şi nicio altă parte mobilă, bordul s-a luminat instantaneu într-o superbă lumină albastră; toate comenzile s-au resetat, indica¬toarele arătând diferite mărimi la pornire. Aceste maşini erau ideale pentru a fi folosite în mod eficient în astfel de locaţii. Aveau un sistem atât de performant de virare simultană cu toate cele patru roţi, încât puteau întoarce aproape pe loc. Din această cauză se puteau strecura chiar şi în spaţii foarte mici sau eco¬nomice. Odată urcat la volan, Cezar nu făcu decât să apese un singur buton de la bord şi apoi demară încet, fiind urmat de celelalte două vehicule. Am remarcat faptul că erau foarte silenţioase, deşi am văzut că rulau cu aproape douăzeci de mile pe oră. Am virat spre stânga şi apoi am mers drept către intrarea în Marea Galerie. Imensa poartă de piatră era deplasată în stânga, dar înaintea ei era sistemul com¬plicat de senzori cu laser. Cezar a oprit vehiculul, s-a dat jos şi a îndeplinit aceleaşi formalităţi de semnare a documentelor. Apoi am fost din nou verificaţi cu atenţie după anumite date dintr-un tabel de către ofiţerul american de la acel post, care şi el era însoţit de un ofiţer român. Sistemul de securitate rămăsese acelaşi; l-am văzut pe Cezar cum se plasează în punctul de citire a irisului, dezactivând sistemul de alarmă, însă numai după ce a fixat resetarea lui la jumătate de minut, pentru a ne da răgazul necesar trecerii dincolo de poartă. A revenit apoi la vehicul şi am pornit cu toţii prin Marea Galerie. Conştient că trăiam intens emoţia revenirii în acel loc foarte special, Cezar conducea vehiculul cu viteză mică, pentru a-mi lăsa timpul necesar acomodării, într-adevăr, simţeam intens acel freamăt inconfundabil al misterului, al necunoscutului, care mă fascinase şi în urmă cu doi ani.

Acest material a fost primit pe adresa redactiei si publicat ca atare, atat ca text cat si ca imagini. 

Oficial Media

Distribuie acest articol Oficial Media