Iulia si Bogdan Petriceicu Hasedu- misterele unei legaturi dincolo de moarte

Tată, nu dispera! Ştiu că eşti foarte nefericit, dar vom vorbi mereu! Sunt bine acum, nu mai sufăr!” “Lilica tatii, îmi este permis să ştiu numele planetei sau regiunii unde zbori, dacă acest nume este cunoscut de fiinţele umane?” se întreba Bogdan Petriceicu Hasdeu.

Acesta a fost primul mesaj care avea să lege, într-un mod aparte, o comunicare între lumi. Lumea reală, a tatălui distrus de durerea pierderii copilului şi fiica plecată prea devreme şi nedrept în lumea îngerilor. “Îngerii mei, as vrea să vă întreb atât de multe lucruri, dar, în fine, voi ştiti mai bine gândurile mele, întrebarile pe care vreau să vi le pun”, scria poetul.

Unu şi jumatate este ora la care timpul s-a oprit în loc pentru Bogdan Petriceicu Hasdeu. După ce ani de zile a căutat orice mijloace să-şi salveze fiica bolnavă de tuberculoză, savantul s-a aplecat îndurerat în faţa morţii ei. Viaţa lui s-a transformat într-o luptă pentru a putea comunica cu fiica sa din lumea de dincolo. Hasdeu a fost înnebunit de durere. Nu este o exagerare. Haşdeu a dorit să moară cu Iulia. Se spune ca ar fi dormit chiar cu un pistol sub pernă. Dar nu a putut să facă gestul. După moartea Iuliei, părinţii descopera pe caietele ei, niciodată controlate, opera literară: poezii, proza şi teatru, gânduri, idei pe care Iulia le avea le aşternea pe hârtie. Şi, zile şi nopti, plângând, ei petrec deasupra acestor caiete, copiaza tot ceea ce Iulia a lăsat acolo scris. Dupa 100 şi ceva de ani, după un secol,toata opera poetica a Iuliei a fost adunata la un loc într-un volum bilingv, aşa cum au fost scrise ele, în original, în limba francează şi traducerile.

Iulia Hasdeu a fost un copil genial. Lovit, ca toate geniile, de blestemul unei vieţi prea scurte. Curmate brusc, din pricina unei boli pentru care medicina nu descoperise încă leacul. Din copilărie Iulia vorbea perfect franceza, germana şi engleza. La 17 ani studia deja la Facultatea de Litere de la Sorbona, iar genialitatea ei i-a uimit pe francezi. A fost prima studentă de origine română, admisă la Sorbona. Un copil asupra căruia Dumnezeu avea să lase multe din semnele lui. Iulia a murit de tuberculoză la 18 ani, iar ceasul morţii coincidea, în mod straniu şi precis, cu ceasul naşterii. 1 şi jumătate. Ea îşi presimţise sfârşitul de vreme ce, după moartea sa, tatăl său avea să găsească însemnările ei despre moartea ce avea să vină. Şi după moartea Iuliei, tatăl ei nu a trăit decât pentru a-i înalţa, a-i construi un adevărat cult.

Viaţa socială şi creaţia lui Bogdan Petriceicu Hasdeu s-au prăbuşit cu moartea fiicei lui. Iar ochii parcă rămăseseră ţintiţi la ora fatidică ce avea să-i fi schimbat destinul. În jurul lui nu mai exista nimic, iar sufletul bolnav nu mai avea decât o singură dorinţă. Aceea de a comunica într-un fel, în orice fel de fapt, cu fiica sa. Pentru savant, spiritismul nu era tocmai un secret. Nu se gândise niciodată însă până atunci să-l practice. Aşa că într-o zi a încercat să intre în legătură cu fiica sa, iar şedinţele de spiritism au devenit obişnuinţă. Într-una dintre şedinţe, Iulia îi răspunde tatălui său.

“Trecuseră şase luni de la moartea fiicei mele. Era în martie. Iarna plecase; primăvara nu sosea încă. Într-o seara umedă şi posomorâtă, şedeam singur în odaie lângă masa mea de lucru. Dinainte-mi, ca întotdeauna, era o testea de hârtie şi mai multe creioane. Cum? Nu ştiu, nu ştiu, nu ştiu; dar fără ca s-o stiu, mâna mea luă un creion şi îi rezemă vârful de luciul hârtiei. Începui a simţi la tâmpla stângă bătăi scurte şi îndesate, întocmai ca şi când ar fi fost bagat într-însa un aparat telegrafic. Deodată, mâna mea se puse în miscare fără astâmpar. Vreo cinci secunde cel mult. Când braţul se opri şi creionul căzu dintre degete, mă simţii deşteptat dintr-un somn, deşi eram sigur că nu adormisem. Aruncai privirea pe hârtie şi cetii acolo foarte limpede: “Je suis heureuse; je t’aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire” Julie Hasdeu. (“Sunt fericită; te iubesc; ne vom revedea; asta ar trebui să-ţi ajungă”). Era scris şi iscalit cu slova fiicei mele”, mărturisea Haşdeu. Când a iesit din aceasta stare de transă, Hasdeu a constatat că scrisese cu scrisul fiicei sale si semnase chiar cu semnătura ei. Acela a fost începutul.

Şocat, dar şi fericit, savantul îşi dorea cu ardoare un loc unde dialogurile nocturne între el şi Iulia să fie ferite de ochii curioşilor. La Câmpina avea un hectar de pământ, aşa că a hotărât să ridice acolo o casă unde să fie doar el şi spiritul fiicei sale. Dacă Iulia era atât de prezentă şi îi insotea fiecare gând, dacă spiritul ei îi răspundea şi se putea materializa, însemna ca avea nevoie de un adăpost pentru întâlnirile dintre cele două lumi. Haşdeu s-a trezit în timpul unei şedinţe de spiritism, că pe foia de hârtie, fiica sa desenase, prin mâinile sale, planurile unui castel, ce semăna cu o piesă de şah. Castelul este plin de simboluri. Sacrul şi profanul se unesc armonios, fiecare părticică a sa fiind plină de simboluri transcedentale. Nu este pură întâmplare că acest castel are 3 turnuri, 3 pivniţe- scări cu 7 trepte, 3 scaune în camera Iuliei.

Există multe forme de triunghi –simboluri ale trinitătii divine, al echilibrului şi al armoniei, dar şi coordonate ale minţii, trupului şi ale spiritului, 3 intrări, aproape la fiecare intrare, în lateral, existând oglinzi paralele – simbol al inconstistenţei materiei trupului, al imaterialitătii spiritului şi a vastităţii infinitului. 3 şi 7 sunt de asemenea numere magice ce înlesnesc pătrunderea în lumea spiritelor. În castel se intră printr-o uşă mare, grea, din piatră plasată pe un ax cu diamante în jurul căreia uşa se roteşte cu uşurinţă. Deasupra uşii este ochiul atotstiutor şi atotvăzător, ochiul lui Dumnezeu. Castelul fusese astfel înălţat după gustul şi indicaţiile spiritului Iuliei, iar Haşdeu se ducea, seară de seară, în camera obscură, la întâlnirea cu Iulia. Ca lumea să nu-l creadă nebun, sau poate, de bucurie că poate comunica în scris cu lumea de dincolo, savantul îşi chema prietenii la şedinţele de spiritism.

Primul său medium a fost Vasile Cosmovici, un tânăr care va urma studii de medicină la Paris şi se va stabili acolo. Apoi un altul, Theodor Sperantia, care va ajunge peste ani membru al Academiei Române prin ajutorul dat de savant şi, în final, Ion Şerbulescu. Şerbulescu cum semna el în manuscrise, mai avea un medium care scria de regulă în limba rusă, un basarabean Zamfir Arbore. Aducea foarte mulţi pictori, ca în felul acesta încercau să picteze ce se întâmpla în şedintele de spiritism. Aceşti mediumi erau specializati într-un anumit domeniu, Vasile Cosmovici şi Ion Şerbulescu erau mediumi care scriau mesaje de la îngerul Lili şi de la îngerul Nicolae, fratele savantului pentru că Haşdeu, în comunicările spiritiste nu o invoca doar pe fiica sa defunctă ci şi spiritul fratelui sau mort, Nicolae, spiritul tatălui său, spiritul bunicului şi ai altor membri ai familiei. Se spune că multă vreme pianul Iuliei a răsunat printre zidurile castelului, sub atingerea diverselor mâini. Până când într-o noapte,în lumea umbrelor, Iulia a dictat o partitură pe care ea însăşi a intitulat-o “Sursurum”. Pe foile rămase mărturie a nopţilor de convorbiri spiritiste, nu există nici un cuvânt în limba română. Iulia prefera, de cele mai multe ori, ca limbă de comunicare cu lumea de aici, franceza. A avut dăţi însă, când şi-a uimit tatăl, scriind, chiar şi în arabă, o limbă pe care n-o ştia.

Mai multe pe istorie-pe-scurt.ro

Oana Grigore

”Oamenii ar vrea ca binele să li se întâmple, să li se ofere de-a gata, fără ca ei sa facă ceva pentru el. Ori așa ceva nu se poate! Nimic nu se face fără noi, fără participarea noastră. Starea de bine apare abia după ce am experimentat starea de rău. Abia după ce am văzut ce nu ne place, ce ne doare, ce ne face să suferim, abia atunci înțelegem că nu mai vrem și începem să ne căutam binele. Insă binele îl găsim doar în legatura noastră cu creatorul, cu Dumnezeu.” http://oficialmedia.com/de-ce-au-oamenii-nevoie-de-repere/

Distribuie acest articol Oficial Media