Uneori mi-e frica.
Asta e prima scrisoare si probabil singura.
Cred ca intotdeauna ti-am parut un ciudat, dar tu m-ai perceput ca pe un om fara limite, fara masura in atingerea extremelor si …nu a fost chiar asa. Nu ma intereseaza parerea celor din jur, insa a ta, da. Tu esti un punct in jurul caruia gravitez.
Ca sa ating extreme ce m-ar departa de tine, ar fi ca si cum mi-as pierde sensul vietii. Poate ca as exista dezlegat de punct, de tine, dar cu siguranta nu as mai trai. Ca sa vietuiesc mi-ajung hainele de pe mine, insa nu as putea trai fara discutiile noastre despre libertate, fara ochii tai care cauta raspunsuri. Pot sa exist cu apa si aer, pot sa ma hranesc din ce-mi ofera natura, dar nu pot fara sa te regasesc, sa mi te iau in brate, apoi sa te vad razand cu pofta din mai stiu eu ce motiv; zambetul tau este al cincilea element: ma face sa ma simt viu.
Daca ar trebui sa dau o definitie a fericirii as spune ca e starea pe care o simt cand te vad razand.
Uneori mi-e frica.
Mi-e frica de certitudinile pe care le am. Ma inspaimant la gandul ca poate nu sunt suficient de bun. Tu nu ai ales sa-mi fii, dar eu am facut asta si am stiut dinainte ce vreau. Era ceva nou pentru mine si n-am vrut sa citesc, sa aflu din carti. Am trait impreuna joaca: a ta inocenta, a mea de multe ori egoista; am trait impreuna cunoasterea: eu te ajutam sa citesti, tu ma faceai sa-nteleg cine sunt; am trait copilaria ta de copil si copilaria mea de adult.
Iti multumesc ca ai avut rabdare cu mine, ca m-ai inteles atunci cand am fost confuz, ca m-ai iertat atunci cand am fost dur, ca m-ai acceptat atunci cand am fost idiot. Dar cel mai mult iti multumesc pentru invatatura pe care mi-ai dat-o, fiindca de cand ai intrat in viata mea nu ai facut altceva decat sa ma inveti cum este sa fii tata, sa fii barbat, sa fii om.
E o sarcina grea… sa vii in lume cu statutul de copil al parintilor tai – e adevarat- face parte din Creatie, dar este un proces dur, de multe ori nedrept si cred ca impreuna l-am inteles si acceptat.
Tu, fiica mea, desi spui ca te-am tinut de manuta, tu mi-ai aratat calea, desi spui ca te-am invatat sa citesti, tu m-ai invatat sa inteleg ce citesc, desi spui ca ti-am dat lectii de viata, tu m-ai invatat sa traiesc. Tu nu ai ales sa vii, ci eu am ales pentru tine. Apoi ai fost nevoita sa ma inveti rand pe rand sa-mi depasesc egoismul, frustrarile, ai fost nevoita sa-mi rabzi asprimile, ai fost supusa fara voia ta la conditia de a-ti creste parintii, de a ma creste pe mine.
(Un proces dur acest travaliu nevazut al copilului de a forma parinti, mai ales intr-o societate care afirma contariul, intr-o societate blocata mental de obiceiurile stramosesti si ritualurile religioase – metehne care napastuiesc cu atat mai mult conditia copilului.)
Cu ceva ani in urma ai reusit sa desavarsesti, tatal, barbatul si omul. Iti multumesc fata tatii! Stiu ca nu va fi niciodata de ajuns si de aceea uneori mi-e frica. De aceea am ales sa alerg undeva in urma ta, prin desis, in timp ce tu mergi pe poteca, de aceea am ales sa-ti fiu un sprijin din umbra, pentru ca tot ceea ce sunt, sunt datorita tie!
Ne vom bea cafeaua impreuna si ma voi simti mereu in punctul acela de echilibru pe care tu mi l-ai oferit, vom vorbi despre sensibilitate si piosenie, despre prostia pudismului si grandoarea erotismului, te voi privi razand si imi voi regasi locul in univers. Vom vorbi despre neajunsurile falsei modestii, despre nesfarsirea putintei noastre si finitatea carnii. Vom vorbi despre “a fi” si … “a fi brav”.
Tu esti un om brav. Cu toate astea voi sta mereu in urma ta, voi alerga alaturi prin desis in timp ce tu iti vei urma drumul, fiindca e randul meu sa fiu ceea ce tu m-ai invatat. Nu va fi nevoie sa ma chemi, caci voi fi acolo, nu va trebui sa-mi arati, caci voi vedea, nu va fi nevoie sa-mi spui, caci voi simti.
Aceasta este prima si singura scrisoare pe care ti-o trimit, acum, cand faci 21 de ani de viata.
Iti multumesc pentru tot ceea ce sunt! Iti multumesc fiica mea!
călător pe la reviste pe la câteva edituri “…spunea mama: fluturii făceau curte florilor şi-atunci am mişcat prima dată, apoi zi de zi pântecu-i zvâcnea aşa cum ţi se zbate ochiul stâng. când m-am născut căzuse bruma. eu n-am vrut sa ucid fluturii” în rest, căţărare liberă
Coplesitor acest mesaj al unui tată pentru fiica lui.E nu doar în perfect contrast cu o imagine pe care am văzut-o de curând,în care un tată îsi curăța puşca în timp ce fiica lui se pregătea de prima întâlnire,dar e dovada că un părinte depăseste limitele sale umane în iubirea pentru copilul lui.Când un tată ocroteste din umbră pe fiica lui si-i dă tot duportul neângrădindu-i libertatea si când vorbeste despre tot cu ea si chiar despre ”prostia pudismului si grandoarea erotismului”,iubirea lui de TATĂ si OM atige absolutul!
Ma coplesiti, Monica Luminita Stefan! Va multumesc din suflet!
Un très joli post. C’est qui est formidable avec toi c’est qu’on se croirait à tes côté tellement tes récits sont prenant et vrais…J’aimerais aussi être virtuellement à tes côtés pour la dégustation ?
Alors viens ici, presque. Nous pouvons faire des choses magiques!