Alchimia – basm sau ştiinţă?

Alchimia spune povestea unei lupte între cercetare ştiinţifică şi magie, lupta de a atinge înţelegerea absolută a unui obiect pentru a-l putea transforma. Învăluiţi în secrete şi mister, alchimiştii explorează natura materiei, transformarea metalelor comune în aur şi atingerea perfecţiunii trupului şi sufletului. Se pare însă că alchimia nu se rezumă la fantezie şi ocult, ci stă şi la baza unei invenţii fără de care astăzi accesul nostru la informaţie ar fi considerabil restrâns.  

Scurt istoric al alchimiei

După cum notează James Randi în „Encyclopedia of Claims, Frauds, and Hoaxes of the Occult and Supernatural”, „Începând cu anul 100 și atingând apogeul în epoca medievală, alchimia era o artă bazată parţial pe experimentare şi parţial pe magie. Cercetătorii proceselor naturale și-au centrat căutarea pe o substanță mitică pe care o cunoșteau drept piatra filosofală”. Nu era o piatră în sensul propriu, ci mai degrabă o ceară, pudră sau un lichid cu proprietăţi magice.

Aceasta ar fi garantat descoperirea secretului tinereții eterne și sănătății (Elixirul Vieţii şi Panaceul), conversia metalelor şi purificarea sufletului. În spatele acestor convingeri se afla ideea străveche că toate lucrurile tind în mod natural spre perfecţiune.

Alchimia renascentistă are legătură şi cu practicanţii arabi. Influenţa arabă poate fi observată în termenii „chimie” şi „alchimie”. Aceştia erau utilizaţi ca sinonime în timpul Renascentismului. Rădăcina ambelor cuvinte, „chim”, deşi discutabilă, ar putea fi derivată din termenul arab „kimiya” (transformare).

Alchimia – basm sau ştiinţă?

Pentru alchimistul medieval, diferitele elemente nu erau decât aceeași substanță originală în variate grade de puritate. Aurul era cel mai pur dintre toate, iar argintul îl urma îndeaproape.

Conform istoricului Nevill Drury, în mentalitatea medievală „aurul a simbolizat cea mai dezvoltată stare a naturii și a ajuns să personifice reînnoirea și regenerarea umană. Un om „de aur” strălucea de frumusețe spirituală și triumfase asupra puterii ispititoare a răului. Cel mai josnic metal, plumbul, a reprezentat individul păcătos și nepocăit care a fost biruit cu ușurință de forțele întunericului… Dacă plumbul și aurul constau ambele din foc, aer, apă și pământ, atunci cu siguranță prin schimbarea proporțiilor elementelor constitutive, plumbul ar fi putut fi transformat în aur. Aurul era superior plumbului deoarece, prin însăși natura sa, conținea echilibrul perfect al tuturor celor patru elemente.”

Credinţa că lumea şi tot ce se găseşte în ea este alcătuită din patru elemente este o interpretare eronată a chimiei şi fizicii. Astăzi ştim că materia este alcătuită din atomi şi elemente chimice. Deși piatra filosofală a fost un mit și alchimia a eșuat, alchimiștii nu au greșit complet. Cu echipamente moderne de fizică, cum ar fi acceleratoarele de particule, este într-adevăr posibil să se creeze aur din alte elemente. Din nefericire, cantitățile sunt sub-microscopice și procesul costă mult mai mult decât valorează aurul rezultat.

De la alchimie la tipografie

Însă probabil cel mai important produs al acestei pseudoştiinţe este unul pe care oamenii nici nu se gândesc să il atribuie alchimiei. Johannes Gutenberg a fost un metalurgist şi bijutier german acreditat pentru crearea unui nou tip de presă tipografică. A revoluţionat secolul al XV-lea, ducând la o creştere masivă a numărului de texte scrise în Europa. Gutenberg a realizat presa dintr-un aliaj de plumb, staniu şi stibiu, creând un sistem rezistent. A lucrat şi cu cernelurile din ulei şi a ajustat presa pentru brânzeturi pentru a obţine presa tipografică. Prin munca sa, a reuşit să creeze un sistem de printare favorabil din punct de vedere economic.

Cu toate că alchimiştii nu şi-au împlinit scopul nobil de a perfecţiona metalele comune prin transformarea lor în aur, ei rămân pionierii medicinei, farmacologiei şi chimiei moderne.

Lorena Iordache

“O faţă care trudeşte atât de aproape de piatră s-a transformat ea însăşi în piatră! Îl văd pe acest om cum coboară cu pasul greoi, dar măsurat, către chinul său fără de sfârşit. Ceasul acesta, care este ca o respiraţie şi care revine tot atât de sigur ca nefericirea lui, este ceasul conştiinţei. În fiecare din aceste clipe când părăseşte înălţimile, coborând pas cu pas către viziunile zeilor, este superior destinului său. Este mai puternic decât stânca lui.”

“Îl las pe Sisif la poalele muntelui. Ne întoarcem întotdeauna la povara noastră. Dar Sisif ne învaţă stăruinţa superioară care îi neagă pe zei şi înalţă stâncile. Şi el socoteşte că totul e bine. Acest univers fără de stăpân nu-i pare nici steril, nici neînsemnat. Fiecare grăunte al acestui munte plin de întuneric alcătuieşte o lume. Lupta însăşi contra înălţimilor e de ajuns pentru a umple un suflet omenesc. Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit.”

― Albert Camus, “Mitul lui Sisif. Eseu despre absurd.”

Distribuie acest articol Oficial Media