Cine plătește studiile în România – despre politici, nu despre lozinci!

Argumentele prin care sunt puși la zid cei care susțin introducerea taxelor de școlarizare sunt mai degrabă ideologice decât pragmatice. România implementează de peste 25 de ani politici universaliste privind școlarizarea. Cu alte cuvinte, învățământul este gratuit pentru toată lumea – o excepție sunt studenții „cu taxă”. Justificări pentru politici universaliste pot fi găsite și în teoriile „de stânga”, și în multe dintre teoriile „de dreapta”, de aceea consider că este necesar să trecem peste etichetele „comunism” sau „liberalism”. Un astfel de cadru de discuție nu face decât să antagonizeze profesori, părinți, universitari, miniștri și să ascundă eșecurile abordării actuale.

După 25 de ani de politici universaliste, sistemul de învățământ de stat din România nu reușește să livreze, per ansamblu, nici echitate, nici calitate. Desigur, există excepții pe care cu toții le apreciem și cu care de multe ori ne mândrim – deși meritul este al celor care fac posibile aceste excepții, nu al politicilor. Avem probleme mari cu abandonul școlar în preuniversitar, am avut și avem în continuare dificultăți majore cu includerea în învățământul universitar al celor care nu vin de categorii sociale privilegiate: medici, profesori ingineri – familii cu nivel de educație ridicat, cu venit în general peste medie și care locuiesc în orașe sau în apropierea acestora. Avem probleme cu calitatea învățământului de stat atât în preuniversitar, cât și în universitar. Ne-am obișnuit să invocăm comparațiile internaționale: PISA, ranking-uri, dar sunt convins că sunt puțini cei care pot contrazice această afirmație, în baza experiențelor personale.

Deși nu livrează ceea ce societatea românească are nevoie, abordarea universalistă este rar chestionată în România. Când este chestionată, mai mult sau mai puțin abil, reacțiile sunt de cele mai multe ori reflexe și furibunde. Dezbaterea se concentrează pe păstrarea unui drept sau a unui privilegiu, după cum preferați, și foarte puțin sau deloc pe arhitectura întregului sistem, care e evoluat enorm din 1990 până în prezent. În acest registru poate fi interpretată și discuția din jurul unora dintre declarațiile D-lui Ministru Bostan. Astfel s-au acumulat discrepanțe semnificative între ceea ce ne dorim de la învățământ și ceea ce poate să ofere acesta în actualul cadru legislativ, într-o logică a dependenței de cale, a conservatorismului, a arbitrariului privirii spre ce era bine în trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat.

Voi exemplifica succint prin câteva aspecte pe care le consider relevante pentru învățământul superior. În anii 90, bursele se acordau pe criterii de merit, 10% pe criterii sociale. Sociologii au arătat că bursele reprezentau mai degrabă bani de buzunar în plus pentru cei mai bogați dintre studenți. Banca Mondială a recomandat o abordare mai echilibrată a meritului și a echității, care a fost preluată în ministeriatul D-lui Marga și care a reprezentat o opțiune până la schimbarea guvernului, când s-a renunțat la ea într-o justificare universalistă: în România, toți studenții sunt dezavantajați, nu se justifică o schimbare atât de profundă. În 2012, în ministeriatul D-lui Baba, a fost promovată o ordonanță prin care universităților li se permitea să partiționeze granturile de studii, practic să poată decide cât plătesc studenții. Puteam avea studenți care nu plătesc nimic, studenți care plătesc integral costurile de școlarizare sau orice variantă decide universitatea. Nici această propunere nu a supraviețuit schimbării de guvern, deși reprezenta o portiță pentru finanțarea prin taxe de școlarizare a calității în învățământul universitar. O altă discrepanță moștenită și perpetuată istoric este cifra de școlarizare. Deși nu avem învățământ de calitate și alocațiile per student sunt de departe printre cele mai mici din Europa, avem în continuare cifre de școlarizare la nivelul anilor 2007-2008, în timp ce numărul de studenți a scăzut. Iar dacă aceste aspecte par prea tehnice, haideți să ne uităm în parcările campusurilor studențești: în majoritatea locurilor găsești mașini de lux. E adevărat, nu sunt multe, dar cu siguranță nici conferențiarii nu și le-ar permite din salariu. Alocația pentru cămine merge în egală măsură pentru posesorii de mașini de lux, cât și pentru cei care chiar nu și-ar permite o altfel de locuință în timpul studiilor, în aceeași logică universalistă.

Nu suntem atât de bogați încât să ne permitem să rămânem închistați în ceea ce aș numi o dogma socială, fără să ne întrebăm dacă ceea ce facem produce rezultatele dorite, în mod eficient. Ba din contră, avem probleme structurale și în învățământul universitar și în cel preuniversitar și este nevoie de o dezbatere profundă în societatea românească. Ce vrem, să ne concentrăm pe indicatori de împărțire a sărăciei, în aceeași abordare universalistă, sau să discutăm (1) dacă ne permitem o abordare universalistă de o calitate minimală (2) dacă abordarea universalistă produce rezultatele de care avem nevoie? Desigur, nu sunt răspunsuri simple, avem nevoie de o discuție amplă în societatea românească, cu toți actorii implicați, nu să rafinăm an de an indicatori de împărțire a sărăciei. Consider că avem nevoie de o altă gândire privind finanțarea învățământului universitar, una orientată atât spre echitate, cât și spre calitate, care să maximizeze autonomia universităților, pentru a le permite acestora să se adapteze contextului local.

Nu doresc să fiu înțeles greșit. Nu militez pentru generalizarea taxelor școlare, ci pentru îndreptarea unor inechități ascunse de abordarea universalistă care a condus oricum la privatizarea mascată a unei mari părți din sistemul de învățământ. În preuniversitar, sunt mulți părinți care obțin calitate prin plata meditaților. În universitar, o mare parte dintre studenți plătesc taxe de școlarizare. De multe ori, cei care nu-și permit aceste lucruri au șanse reduse de reușită profesională. Cauzele pot fi găsite în această abordare universalistă. Este imperativ să ne angajăm într-o dezbatere despre cum să echilibrăm meritul și echitatea în învățământul românesc. Dacă an de an dezbatem doar cum să împărțim sărăcia, să dăm la toată lumea, dar la nimeni suficient, atunci vom genera tot sărăcie.

Rectorul Universității de Vest din Timișoara,

Prof. univ. dr. Marilen Pirtea

Stejarel Ionescu

Jurnalist, scriitor, editor, terapeut

Distribuie acest articol Oficial Media