Furtul şi şpaga – obiceiuri naţionale

Clasa politică din România este oglinda societăţii civile. Politicienii români nu vin nici din Zimbabwe si nici nu au aterizat de pe o altă planetă. Ei s-au ridicat dintre noi, oamenii de rând. Nu vreau să îi disculp de vina furtului, însă vreau să fim realişti asupra faptului că marea majoritate dintre noi au acelaşi comportament.

“Mie ce-mi iese la asta?”, “Lasă ca aduc eu de la muncă” sunt afirmaţii foarte des întâlnite.

Nu vede nimeni o crimă din a pleca de la muncă cu un top de hârtie, nişte scule, sau de a se lua un comision pentru oarecare achiziţie, dar când vine vorba de ce auzim la TV sau în orice alt media, despre angajaţi la stat prinşi cu mâţa’n traistă, ne ofuscăm. Dacă furtul este condamnat (măcar la nivel de faţada), şpaga a devenit obicei naţional cu care cei mai mulţi se mândresc. De la portarul dintr-o instituţie (publică de obicei) – apropo portarul este persoana care iţi poate rezolva orice problemă, indiferent de departamentul la care ai treaba, până la şeful instituţiei toată lumea ia şpagă. Nu numai ca se ia şpagă, dar faptul a devenit firesc, ceva ce intră in fişa postului. Este o atribuţie de serviciu, nu este un delict.

Cei care iau şi cei care dau şpagă fac schimb de roluri în funcţie de poziţia în care se află. Este un cerc unde banii se învart dintr-o parte în alta, toată lumea ştie ca trebuie să dea sau să primească pentru ca lucrurile să meargă.

Un poliţist opreşte un angajat al primăriei. Ca să-l scape, primeşte o atenţie (angajatul primăriei blesteama). Apoi dupa ce primeşte mai multe atenţii strânge suficienţi bani pentru a-şi ridica o casă. Se întoarce însă roata. Poliţistul are nevoie de autorizaţie de construcţie. Ajunge la primarie şi trebuie să-i returneze şpaga luată iniţial, chiar dacă are toate actele în regulă (acum poliţistul blesteamă).

Personal văd doua motive pentru această situaţie in care ne aflăm:

– primul este lipsa de moralitate, decaderea societaţii, dispariţia celor 7 ani de acasă, inexistenţa în gândirea marei majoritaţi (şi nu este pleonasm (sic!), o majoritate poate sa fie mica, 51% sau mare 99%) a populaţiei a termenelor de onoare, cinste, corectitudine, termeni care astăzi pe mulţi îi fac sa se duca cu gândul la copilării si gândire imatură;

– al doilea motiv este că însăşi legea împinge către acest mod de construcţie al societăţii, pentru ca nimic “nu e pe bune”. La ce rost trebuie să obţinem o autorizaţie de construcţie, dacă indiferent cum este proiectul oricum trebuie să dăm şpaga. Atâta timp cât orice decizie stă în puterea semnăturii unui individ, lucrurile nu pot să ia o întorsătura bună.

Cât timp statul măreşte puterea funcţionarilor prin legi care îi face nerăspunzători de faptele lor dar le oferă puteri depline în ceea ce priveşte deciziile pe care le pot lua, propun ca şpaga sa fie introdusă in noul cod fiscal.

Radu Niculescu

Radu Niculescu

Distribuie acest articol Oficial Media