În lagărul din SIBERIA, îngerul meu păzitor a fost OLGA

Ceea ce vă oferim astăzi, de ziua LOR, A VETERANILOR DE RĂZBOI  este povestea unuia dintre EI care, deşi a luptat în Armata Ungară, drepturile nu i-au fost recunoscute DE STATUL ROMÂN.  Prin acest articol, aducem un omagiu tuturor eroilor care s-au jertfit pentru ca România să fie liberă şi independentă. Iar povestea eroului, ajuns mai târziu  meleagurile  Văii Jiului, la Uricani, să fie un exemplu pentru tânara generaţie. Povestea este a supravieţuitorului, Mihaly Kibedi, din lagărele Siberiei, din prizonieratul în care a stat mai bine de patru ani.

            „Aparţineam de Austria şi Ungaria. M-am căsătorit la Chiarul de Sus. A venit timpul şi am plecat în Armata Ungară. La două săptămâni, nevasta mea, Anica, venea la mine la Reghin unde aveam unitatea. Până c ând, într-o zi a venit ordinul să plecăm pe front.Era în anul 1942, înainte de Sfintele Paşti. Împreună cu camarazii mei ne-am dus la biserică pentru a ne spovedi şi ca preotul să citească pentru noi o slujbă, pentru că plecam pe front. Atunci am văzut-o pentru ultima dată pe soţia mea. Am plecat pe front, pe jos şi am ajuns la Budapesta, acolo unde s-au dus lupte foarte grele. Trebuia să fim tot timpul în alertă. Înaintam pas cu pas mai departe şi am ajus până în Polonia. Imaginea frontului era, imaginea infernului. Nu ştiam când era zi şi când era noapte. Totul era o flacără, flacăra Hadesului. Simţeai cartuşele cum îţi zburau pe deasupra capului. Nu mai luptai pentru front şi camarazii tăi, luptai pentru tine, era lupta pentru supravieţuire, pentru a te salva, pentru a ajunge acasă, la ai tăi, unde te aşteptau nevasta, copiii, cei dragi. Am ajuns în 1944. Într-o noapte am fost atacaţi din toate părţile, apa din jurul nostru se înroşise de sângele morţilor. Nu am cedat nici-o palmă de pământ. Nu mai aveam ce mânca. Ni se rupea sufletul când trebuia să omorâm caii ca să putem să supravieţuim. Gândul nostru era că numai bunul Dumnezeu ne putea ajuta să ieşim din infernul în care intrasem. Aşteptam ajutoare, că vom primi întăriri. Dar, nu a fost aşa. Am fost încercuiţi şi în mai puţin de două ore, în luptele pe care le-am dus aici, în tranşeele de la Odessa, am fost luaţi prizonieri de ruşi. Ne-au îmbarcat în vagoane de marfă şi ne-au trimis undeva în Siberia. După mai multe zile, în care mi-au murit mai mulţi camarazi de arme, am ajuns în lagăr. Aici, ruşii ne-au inventariat ca şi cum am fi fost nişte obiecte. De acasă nu mai primisem nici-o veste. Am fost duşi în nişte barăci insalubre, dormeam pe jos, au pus stăpânire pe noi stresul şi foametea şi gândul că ruşii ne vor omărî, rând, pe rând pe toţi. Dar, surpriză, după o perioadă, ruşii ne-au dat nişte cărţi poştale cu însemnele Crucii Roşii pe ele şi aşa am putut înştiinţa familia că suntem în lagăr, prizonieri. De nevoie, a trebuit să învăţ ruseşte. Şi acest lucru a fost salvarea mea. Cu bucurie am primit prima carte poştală de acasă din România. În timpul prizonieratului, salvarea mea a fost o femeie soldat al Armatei Ruseşti, Olga, care a avut grijă de mine. Ea mă scotea la lucru. La fabrica de zahăr, la cea de alcool, sau în atelierul de tâmplărie. Îngerul meu păzitor a fost Olga. Vedeam viaţa acum altfel, ca pe o comoară ce trebuie preţuită la maxim. Din păcate, când venea seara, parcă intram iarăşi în infern, în infernul lagărului unde era mizerie, boală şi moarte. S-au scurs astfel patru ani, până când, într-o zi, am fost înştiinţaţi că o să putem pleca acasă. Pe rând, în fiecare zi eram trimişi spre România îmbarcaţi, spre România. Fiecare zi era pentru noi, o sărbătoare. Toate vagoanele erau trimise la Iaşi şi apoi la Focşani. Acolo am fost primiţi şi preluaţi de grupuri sanitare care ne făceau un control foarte riguros şi apoi eram trimişi din zona de baştină. Dar, acasă, m-a aşteptat o surpriză de proporţii. Soţia mea m-a aşteptat zile în şir, în gară la Remetea. Dar, în zadar. Zilele treceau şi ea începuse să se resemneze. Războiul a fost crud şi cu ea în ţară. Mi-au murit fetele, iar războiul a răcit-o, pentru că nu a dorit ca eu să aflu de necazurile de acasă. Drumul spre casă a fost lung, iar gara a fost plină de femei care-şi aşteptau soţii. Eu am făcut primul drum la o mătuşă care m-a anunţat de moartea fetelor. Am fost mâhnit de veştile proaste şi a fost pentru mine o lovitură. Am cunoscut o altă fată, pe Silvia. Era o fată drăguţă, dar suferindă… se vedea că trecuse şi peste ea războiul. Pe cealaltă nevastă am iertat-o, dar tristeţea o să-mi mai rămână în suflet până la moarte, din cauza pierderii fetelor. Am început s-o iubesc pe Silvia, eram tineri şi nu ne era frică de nimic. Trecuserăm amândoi prin multe greutăţi. Am lucrat în diferite părţi până când într-o zi a venit un brigadier din Valea Jiului de la Vulcan, de la mină. M-am reîntors cu acesta aici în Valea Jiului în 1949, am primit o locuinţă, apoi a venit şi soţia mea şi tot aici mi s-au născut şi băieţii: Gheorghe Mişu în 1951, Carol în 1952, Petrică în 1954, Ion în 1958. Viaţa nu a fost roză, războiul prin care am trecut m-a făcut să fiu mult mai rece, chiar şi cu familia mea. Mulţi nu vor înţelege niciodată ce înseamnă să vezi şi să vizezi şi după câţiva ani, sânge, moarte şi întuneric. Psihicul cedează şi devii un alt om, mai indiferent. Războiul schimbă omul. Am avut noroc cu Olga, cea care a avut grijă de mine. Este darul pe care mi l-a trimis Dumnezeu, îngerul meu păzitor, fără de care, poate acum nu aş mai fi avut cui să mai povestesc, copiilor mei, nepoţilor, şi dumneavoastră, dragi cititori”.

Cuvintele de final ale interlocutorului meu, chiar dacă au fost prin intermediul memoriilor lăsate urmaşilor săi, m-au făcut din nou să mă simt vinovată de faptul că, aş fi putut să-i descopăr tainele şi povestirile când ar fi fost în viaţă.

Mă bucur totuşi că, am reuşit să aducem sub lumina tiparului mărturii cutremurătoare din viaţa unor semeni ai noştri, care, până de curând nu au fost băgaţi în seamă, că au fost duşmani ai poporului, reparaţia morală făcându-se mult mai târziu şi pentru aceştia după lungi polemici, între cei care ar fi trebuit să ţină cont că, oriunde ar fi luptat ei în cel de-al Doilea Război Mondial, spre Est ori spre Vest, ei sunt şi vor rămâne eroii noştri, cărora trebuie să le rămânem de-a pururi veşnic recunoscători, că au luptat ca noi să putem trăi liberi, independenţi şi suverani într-o Românie în care, veteranii trebuie să devină candelele vii le recunoştinţei întregului neam românesc.