Sfântul GHEORGHE – ocrotitorul ARMATEI – tradiții și obiceuri

Sărbătoarea Sfântului Gheorghe este una dintre cele mai frumoase şi mai iubite de poporul român. Nu întâmplător este considerată şi cea care anunţă începutul verii pastorale, tot aşa după cum cea a Sfântului Dumitru marchează încheierea ei. Peste 900.000 de români își serbează onomastica de Sfântul Gheorghe. 

Mântuitorul Iisus Hristos, care ne-a învăţat cea mai puternică lecţie, cea a IUBIRII, a avut un mucenic sfânt ca nimeni altul, un războinic pe nume Gheorghe, iar în conştiinţa populară româ­nească este unul dintre cei mai prezenţi sfinţi, numeroase biserici purtând hramul său. Sfântul Gheorghe este de asemenea ocrotitorul Armatei Române. În fiecare an, la 23 aprilie, militarii Armatei României sărbătoresc Ziua Forțelor Terestre, categorie de forțe ale armatei al cărei patron spiritual și ocrotitor este Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de Biruință. Sfântul Gheorghe a fost ocrotitorul Armatei lui Ștefan cel Mare. De aceea, pe steagurile de luptă ale slăvitului voievod al Moldovei se afla pictată sau cusută icoana Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință care se lupta cu balaurii. Balaurul simboliza Imperiul Otoman, forțele răului, tot ceea ce este potrivnic voinței lui Dumnezeu și demnității umane. Istoria armatei de uscat reprezintă o însumare a istoriilor armelor și specialităților care au compus-o dintotdeauna și o compun și în prezent: infanteria, vânătorii de munte, tancurile, artileria, geniul, apărarea NBC etc. Bazele moderne ale constituirii și consacrării Forțelor Terestre pot fi plasate în timp, din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca urmare a procesului revoluționar de la 1848, a făuririi statului român modern prin Unirea de la 1859 și a înfăptuirii politicii militare a lui Alexandru I. Cuza. Principalele arme și specialități componente existau încă din perioada 1859-1860, potrivit ”Calendarului tradițiilor militare”. În etapa actuală, Forțele Terestre constituie o componentă importantă a securității României, prin relevanța misiunilor acestora pentru nevoile de securitate ale țării, care sunt nemijlocit legate de capacitatea lor intrinsecă de a acționa în toată gama operațiunilor militare.

Marele Mucenic Gheorghe s-a născut în Capadocia într-o familie de vază, renumită pentru faptele sale cu adevărat creştineşti. După moartea tatălui său, Sfântul a fost crescut cu frica lui Dumnezeu de către mama sa, care era din Palestina şi stăpânea domenii întinse. Tânărul a luat calea armelor, iar curajul său l-a distins în luptă, devenind tribun al unui corp de armată. Luptându-se vitejeşte în războaie, a fost apreciat şi iubit de împăratul Diocleţian.
Mai târziu, în consiliul ce s-a ţinut pentru persecutarea creştinilor, Sfântul Gheorghe a luptat din răsputeri împotriva împăratului, mărturisindu-şi credinţa în Iisus Hristos. Împăratul, tulburat peste măsură de comportamentul lui, a încercat să-l atragă de la credinţa creştină, dar adevărul era singurul în care Sfântul credea, chiar afirmând cu tărie că este creştin şi deci gata în orice moment să pătimească pentru Iisus Hristos.
Imediat după aceea, Sfântul Gheorghe a fost dus în temniţă şi supus torturilor celor mai îngrozitoare. Legat de o roată şi sfâşiat de fiarele ascuţite care treceau prin corpul său, şi nu numai, a îndurat Sfântul cu mare răbdare, lăudând pe Dumnezeu fără să scoată măcar un suspin. Diocleţian a crezut că Sfântul şi-a dat obştescul sfârşit, însă acesta a fost dezlegat şi vindecat de rănile sale prin puterea lui Dumnezeu, care trimise un înger luminos ca să-l îmbărbăteze. Uimiţi de minunea văzută cu ochii lor, ostaşii au alergat la împărat. Mulţi s-au minunat şi au crezut în Iisus Hristos, printre care şi împărăteasa Alexandra (prăznuită pe 21 aprilie), care, văzând pe Muce­nicul tămăduit prin minune, auzind şi de arătarea îngerească, a crezut şi a cunoscut adevărul. Diocleţian a poruncit ca Sfântul Gheorghe să fie îngropat într-o groapă cu var nestins, dar şi de aici a ieşit nevătămat. După aceea a poruncit să aducă nişte încălţăminte de fier, care să aibă piroane lungi, cu care, fiind alungat, s-a rănit grozav la picioare, dar şi de data aceasta s-a vindecat.
A doua zi de faţă cu Senatul şi toţi dregătorii, Sfântul Gheorghe a fost chemat să jertfească idolilor, dar Sfântul, cu multă îndrăzneală, nu a vrut şi şi-a mărturisit credinţa sa. A fost bătut cu vene de bou, până ce tot trupul său deveni numai o rană, dar imediat a fost vindecat de Dumnezeu, şi Diocleţian a crezut că numai prin farmece se vindecă el aşa de curând. Deci porunci unui vrăjitor renumit Atanasie să-l biruie prin farmecele lui şi să-l omoare cu otravă. Pregătindu-i acesta otrava, Sfântul a luat-o cu bucurie, dar, după un ceas, împăratul a văzut că Gheorghe a rămas nevătămat. După aceea, înviind un mort, mulţi au crezut, printre care şi vrăjitorul Atanasie. Într-o noapte i s-a arătat Domnul în vis şi l-a îmbărbătat, vestindu-i că în curând va primi cununa muceniciei. Sfântul a chemat pe servitorul său şi i-a spus ce trebuia să facă după moartea sa. Diocleţian a mai încercat să-l determine să renunţe la credinţa sa, dar Sfântul, prin rugăciunile sale, a făcut toţi idolii să cadă la pământ. Împărăteasa Alexandra n-a mai putut tăinui credinţa sa şi, alergând la locul unde se afla marele Gheorghe, a strigat: “Dumnezeul lui Gheorghe ajută-mă că Tu eşti Unul Atotputernic!”. După ce s-a potolit mânia poporului, văzând că toate încercările sale sunt zadarnice, împăratul Diocleţian a poruncit să-i taie capul Sfântului, cât şi Sfintei Alexandra – soţia sa. Ostaşii, târându-i la locul de osândă, împărăteasa şi-a dat sufletul pe cale, iar Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, după ce s-a rugat cu căldură lui Dumnezeu, mulţumindu-i pentru binefacerile primite, cu bucurie şi-a plecat capul ca să-i fie tăiat şi a primit cununa cea neveştejită a slavei în ziua de 23 aprilie, anul 296.

Despre Sfântul Gheorghe circulă o legendă potrivit căreia acesta ar fi ucis un balaur pentru a salva o fecioară. Multe voci spun că este o invenţie târzie, medievală, şi iconografia recentă ni-l prezintă pe Sfânt călare, doborând cu suliţa un balaur, care s-ar putea să fie doar simbolic. Alte voci sunt însă de părere că este vorba doar despre o preluare târzie a mitului grec al lui Perseus şi Andromeda. Oricum ar fi, românii se gândesc la Sfântul Gheorghe, cel care calcă în picioare răul necredinţei care apasă pe umerii noştri, balaurul urii şi al prostiei.

Ramura verde a credinţei adevărate

În lumea pastorală, sărbătoarea Sfântului Gheorghe reprezintă momentul culminant când turmele încep să urce, când s-au stabilit păstorii la turmele care urcă spre zonele de vărat.

Tradiții și obiceiuri

Sunt nenumărate tradiţii şi obiceiuri legate de această mare sărbătoare. Una dintre ele spune că, dacă înainte de Sfântul Gheorghe prinzi un şarpe, îi tai capul, apoi îl porţi la pălărie şi întâlneşti ciurdele de vite sau turmele de oi când ies din sat, vei putea vedea strigoii călare pe animale.
Legendele mai spun că de Sfântul Gheorghe ard comorile în păduri sau pe dealuri şi cine le vede noaptea luminând ziua le poate găsi. În ajunul sărbătorii, fetele de măritat cred că-şi pot vedea ursitul dacă privesc, în acea noapte, într-o cofă plină cu apă. Tot de Sfântul Gheorghe încă se mai obişnuieşte să se împodobească stâlpii de la poarta casei cu ramuri verzi de salcie înmugurită pentru ca oamenii să fie apăraţi de boli şi pagubă. Gospodarii dau foc gunoaielor şi vechiturilor din gospodării, iar cenuşa de la acest foc este amestecată cu untură şi apoi se ung uşile şi ferestrele grajdurilor pentru a-i împiedica pe strigoii care intră la animale în această noapte să le fure mana. În dimineaţa zilei de Sfântul Gheorghe, flăcăii pleacă la cules de “iarba fiarelor”, o plantă miraculoasă, ce poate să sfărâme lacătele şi mai ales le poate oferi flăcăilor puteri miraculoase.

Angella Dumitrascu

Distribuie acest articol Oficial Media