Copiii noștri nu ne aparțin

Poate că nu este prima dată când auzi următoarele cuvinte: „Copiii voștri nu sunt copiii voștri. / Ei sunt fiii si fiicele năzuinței Vieții spre ea însăși. / Ei vin prin voi, dar nu de la voi. / Și deși ei sunt cu voi, ei nu vă aparțin.” (Kahlil Gibran) sau poate că te-a surprins titlul acestui e-mail, însă gândește-te puțin… Un om decide că vrea un copil. De ce vrea un copil? Ca să se simtă EL împlinit, ca să aibă un vehicul care să îi poarte genele mai departe, ca să se proiecteze în viitor, să lase ceva în urma lui, să aibă un scop în viață, ca să se bucure de creația sa, să își retrăiască copilăria, să fie în rând cu lumea, să dea ascultare pulsiunilor biologice ș.a.m.d.

Foarte bine până aici. Observăm doar că motivațiile sunt profund personale, ca să nu spun egoiste. Aduce pe lume acel copil și, ce să vezi, este necesar să își asume responsabilitatea pentru acea ființă, nu mai are libertatea pe care o avea, în deciziile pe care le ia trebuie să țină cont și de acel copil. Hm… Nu este totul roz și minunat cum se aștepta. Să crești un copil nu este o treabă chiar simplă sau ușoară.

Atunci când ai un copil complet dependent de tine, viața ți se schimbă radical. În primii ani dormi când doarme copilul, îți faci programul după nevoile ființei pe care ai adus-o pe lume (fără să o consulți dacă își dorește asta), trebuie să îi asiguri cele necesare traiului și chiar mai mult de atât. Odată integrat social (grădiniță, școală) copilul tău intră în competiție cu alți copii, iar asta înseamnă și mai multe resurse din partea ta.

Pentru unele persoane, toate acestea generează multă frustrare. Faci sacrificii, compromisuri, investești mult chiar și când simți că nu mai poți. Te înfurii, plângi, te victimizezi, dar mergi mai departe. Doar e vorba despre genele tale, despre creația ta. Te gândești că efortul tău trebuie să aibă cândva o compensare și chiar dacă tu suferi acum, măcar copilul tău (adică extensia ta) să o ducă mai bine în viitor. Și continui să te sacrifici, să muncești din greu și să faci totul pentru viitorul copilului tău, adică viitorul genelor tale pe care le-ai dat mai departe.

În minte, undeva în inconștient sau chiar conștient, tu te aștepți ca progenitura ta să te răsplătească pentru toate eforturile tale. Că doar te-ai sacrificat atât pentru ea. Ce înseamnă asta mai exact? Să trăiască așa cum îți dorești tu, cum ți-ai fi dorit să trăiești tu (și poate nu ai putut pentru că ai adus-o pe lume), să îți îndeplinească visurile tale, neîmplinirile tale, egoismul tău… pe scurt, să se sacrifice și ea pentru tine așa cum ai făcut-o și tu. Să te facă mândru, să te poți făli cu ea în fața altora pentru că tu, prin propria ta persoană, nu ai putut să faci asta.

Să facem un rezumat: un om ia o decizie personală, nu-și asumă consecințele ei și vrea să fie răsplătit pentru efortul pe care l-a depus în urma deciziei prin a-l face pe copilul său să își asume consecințele acelei decizii. De aici provine șantajul emoțional și inducerea sentimentului de vinovăție prin acel „m-am sacrificat pentru tine”.

Nu, părinte. Nu te-ai sacrificat pentru mine. Te-ai sacrificat pentru că tu ai decis, conștient sau inconștient, să mă aduci pe lume. Asumă-ți asta. Nu plasa pe umerii mei responsabilitatea propriilor tale decizii și nici așteptările, frustrările sau egoismul tău.

Chiar dacă tu m-ai adus pe lume ca pe o extensie a ta, eu nu îți aparțin. Ci sunt o ființă de sine stătătoare, întreagă și autonomă. Am dreptul să îmi trăiesc viața așa cum îmi doresc, indiferent ce părere ai tu despre asta. În pofida dorinței tale de a-ți satisface nevoile, pretențiile, așteptările, dorințele și visurile, eu nu am nicio obligație să fac asta. Tu m-ai adus pe lume pentru că așa ai vrut, iar dacă te-ai gândit că o faci ca să ai un sclav supus în viitor… ce spune asta despre tine?

Normalitatea este ca atunci când puiul ajunge adult să plece din cuib. Asta este legea naturii. Nu-mi cere să îți plătesc nota de plată pentru că nu am să o fac. Ar fi încă o dovadă de egoism din partea ta să îmi ceri să trăiesc așa cum vrei tu. Voi avea la rândul meu copil și voi face pentru el tot ceea ce ai făcut tu pentru mine. Diferența este că nu voi aștepta o răsplată pentru o alegere personală, ci îi voi dărui tot ce pot copilului meu pentru ca el să ajungă un adult autonom.

Dacă mă iubești așa cum spui, mă lași să zbor, să trăiesc și să îmi caut calea proprie. Chiar… de fapt ce iubești tu? Pe mine, ca individ, sau propria ta proiecție despre cum ar trebui să fiu eu, ca extensie a ta?

Nu ar fi mai bine dacă ți-ai trăi și tu propria ta viață, fără să mai plasezi responsabilitatea fericirii tale pe umerii mei? Tu ești tu și eu sunt eu. Îți mulțumesc că m-ai adus pe lume, însă eu nu îți aparțin și nici nu sunt proprietatea ta. Cu cât mai repede accepți asta, cu atât mai armonioasă poate să fie relația dintre noi.

Copiii noștri nu ne aparțin. Își aparțin doar lor. Tu ce crezi?

Dr. Ursula Sandner

Oficial Media

Distribuie acest articol Oficial Media