Românul a dovedit că este un foarte bun luptător

S-au împlinit anul trecut, 100 de ani de la declanşarea Primului Război Mondial. Principalul investitor în Straja, Emil Părău, va amenaja în staţiune un muzeu dedicat eroilor căzuţi în luptele crâncene care s-au dat pe culmile munţilor din Valea Jiului. Muzeul va conţine multe documente din acele timpuri, pentru că atât la localnici cât şi în adâncurile pământului s-au descoperit multe vestigii care să confirme că în zona noastră s-au dat lupte crâncene. Totodată, sus în munte, în Pasul Vâlcan, au fost desvelite busturile Regelui Ferdinand, Regina Maria, Ecaterina Teodoroiu și a altor personalități istorice naționale.

Printre exponate se vor regăsi şi documente despre feldmareşalul Ervin Rommel, cel care a fost supranumit în cel de-al Doilea Război Mondial „Vulpea Deşertului”, pentru că, pe frontul ţării şi-a demonstrate calităţile de bun conducător al armatelor germane. A fost numit la comanda a şase companii de mitraliori care au învins mai multe unităţi româneşti, mult mai slab înarmate şi echipate.

Cu Rommel în prima linie, germanii au spart frontul şi au ocupat Regatul României. La începutul lunii noiembrie 1916, s-a declanşat în forţă a doua bătălie de pe Jiu, pe mai multe direcţii. În faţa valurilor copleşitoare ale trupelor germano-austro-ungare, cu toată dârzenia opusă, defensiva trupelor române a cedat terenul şi întregul front s-a prăbuşit. Inamicul a pus stăpânire pe gura Defileului la Bumbeşti şi printr-o manevră dublu-învăluitoare a pătruns în depresiunea Târgu-Jiului, continuând ofensiva spre Filiaşi. În cadrul acţiunilor de luptă duse cu înverşunare pe plaiurile gorjene, un rol hotărâtor l-au avut trupele Corpului Alpin – din care făcea parte şi Batalionul Alpin Wurttemberg. La comanda Companiei a Doua Alpină s-a aflat în toată această perioadă căpitanul (de 25 de ani) Erwin Rommel, despre care în cele ce urmează vă prezentăm un mic fragment semnificativ pentru cei care studiază Bătălia de la Jiu, ce apare în cartea sa „Infanteria atacă” apărută în anul 1937.Către sfârşitul lunii octombrie, Batalionul Alpin Wurttemberg a fost adus în Transilvania, după încheierea luptelor în zonele Dobrogea şi Braşov, şi pus la dispoziţia comandamentului german, care acţiona în zona Lupeni, Petroşani, Vulcan. Batalionul alpin, după aproximativ 36 de ore de mers, a reuşit să debarce din tren în localitatea Pui, pe linia ferată deja avariată, care ducea la Petroşani. Cu puţin înaintea miezului nopţii Compania a 2-a a ajuns în oraşul Petroşani şi ne-am odihnit în localul unei şcoli părăsite. La apariţia zorilor, compania era deja urcată în camioane şi se îndrepta în grabă prin Lupeni către frontul montan, unde se găseau, în apărare, trupele germane. După ce a urcat pe Muncel, cota 1800, a continuat înaintarea spre Stersura, o colină din Munţii Vulcan, care se înalţă perpendicular spre nord-est şi nord, unde trupele din contact cu inamicul executau un obstacol (baraj) cu sârmă ghimpată. O privelişte absolut minunată! În stâga noastră se aflau şi alte companii din batalionul alpin.

De reţinut că, pe plan strategic, românii erau pregătiţi pentru un atac german în forţă dinspre Braşov (Konstadt – în textul original), în direcţia Bucureşti, concentrându-şi grosul forţelor la nord de Ploieşti. Ei nu ştiau că generalul Kuhne formase un nou grup de atac în zona Vulcan-Surduc, tocmai în scopul forţării pătrunderii în Valahia şi avansării spre Bucureşti prin est. În primele zile ale lui noiembrie, unităţile Batalionului Alpin au cucerit înălţimea Copiletul cu cota 1384. Compania a 2-a, comandată de mine, a intrat în compunerea grupului Kuhne. După respingerea subunităţilor române de pe vârful Gruia Mare, misiunea principală a batalionului nostru consta în a ocupa prin luptă Dealul Leşului, cu un vârf strategic de comandă cu o înălţime de 1.000 m, situat la nord de comuna Stăneşti. Am fost obligaţi să purtăm lupte deosebit de grele şi să ne străduim să păstrăm poziţiile ocupate. Românul a dovedit că este un foarte bun luptător, însă toate contraatacurile executate au fost respinse, fiind obligaţi să se retragă numai prin luptă. Am luat puţini prizonieri, deoarece românii au dovedit o abilitate remarcabilă în a se strecura din ascunzişurile lor. Compania a 2-a a suferit pierderi mari în personal, dar era mulţumită de felul cum şi-a îndeplinit misiunea. După câteva ore de acalmie (pauză), subunităţile române se aşteptau la un nou atac din partea noastră, dar modul nostru de acţiune a constituit pentru ele o surpriză totală” scria în cartea sa de memorii fedmareșalul german.