Atunci când trăiești Bucuria ca pe o permanență, Fericirea devine o realitate, și e deplină.

Urcușul ascetic pe drumul-Cale al Golgotei nu este unul facil, cum se poate crede. Acesta implică renunțări, sacrificii, implică răbdare stoică, tenacitate, înfrângerea -lăuntric- a propriilor verigi vulnerabile printr-o luptă susținută cu sinele, din care luptă cu orice preț tu (cel tot mai înalt, mai vânjos, brav) să ieși învingător.

Această strădanie -ce solicită trupul, sufletul, mintea, inima– este un canon menit să șlefuiască huila organică spre a da la iveală puritatea unui „produs” nou, înspiritualizat, cu totul orientat către originar, către începuturi. Îi oferim astfel tribut Universului, dar satisfacțiile rezultatului obținut se repercutează asupra noastră, pentru că de la acest nivel (pe care permanent îl părăsim în favoarea altuia, mereu superior) trăim revelația celui ce deține taine care vin la noi, care deja ne urcă întru Înalt prin ele însele, treaptă după treaptă, a permanentă ascensiune, accedere. Asceza e uneori solitudine, deși aparent suntem înconjurați de oameni. Fiecare dintre noi are o Cale a lui. Una. Dar chiar și a o urma este o alegere.

Poate părea complicat acest exercițiu de voință, străduit cu Iubire și devotament, dar marea este cu mult mai fascinantă când o privești de la înălțime, decât dacă te afli în valuri: de la înălțime poți deja studia aspecte, pe când în valuri ești expus pericolelor de tot felul. Până la urmă toți alergăm după o iluzie ce NU e o iluzie: a fi „fericiți”! Fericirea vine din cunoaștere, din stăpânirea tainelor micro-, mai târziu macro-cosmosului. Atunci când trăiești Bucuria ca pe o permanență, atunci când (te) dărui cu Iubire, când creezi celorlalți confort spiritual (nu am spus „material”, și nu din greșeală), când exiști pentru ceilalți cu toată conștiința și dorința de a face binele necondiționat, dezinteresat, drumul-Cale al Golgotei se parcurge singur, efortul e insesizabil, iar Fericirea devine o realitate și e deplină.

Starea de Rugăciune permanentă nu există neapărat la omul habotnic, încuiat, limitat în mod deosebit, cât la omul care înțelege că suntem mici, suntem alge pe fundul oceanului… planetar, universal.

„NIHIL SINE DEO!”– spune latinul. „Nimic fără Dumnezeu!” Aceasta este o înțelepciune și nu un clișeu de complezență. Nu mă raportez aici la vreuna dintre religii, ci rămân în sfera Credinței în Creație, în spiritualitate.

Multe cuvinte nu e cazul să folosesc. Puțin, concis. Printre marile exerciții întru înalt este Tăcerea căreia un cult îi port în suflet. Cumulul de energii benefice ție însuți ca și universului -dacă sunt și pozitive cu atât mai bine- reprezintă Forțe; puterea gândului e un organism viu: acționează, împlinește. Iar reacția firească conformă legilor „naturii” este de a-ți înapoia cele trimise în spațiu. Bumerang. E bine deci pentru noi în primul rând să fim așa cum ne place să fie ceilalți cu noi, să oferim ceea ce am fi bucuroși să primim.

Atât!

(Dana Staicu -18 august 2017).

Dana Staicu

Absolvent Liceu de Arhitectură și Sistematizare- București- 1986;
Absolvent Școala Postliceală Sanitară-FUNDENI- București- 2009;
Scriitor, artist, autodidact.

Distribuie acest articol Oficial Media