Știri din Târgoviște, Dâmbovița, România.

În OM va exista mereu nevoia de evadare

Poate nu este un subiect de „actualitate” sau din zona imediată de viață a fiecăruia. Poate că e la fel de îndepărtat ca ceața care se ridică dimineața din munții la care majoritatea privesc ca înspre un wallpaper inedit care e mereu acolo. Dar în om există și va exista mereu nevoia de evadare.

Și atunci plecăm spre destinații exotice, orașe europene (vechea fantasmă a Europei, „civilizate” doar pentru că prin datul istoriei am fost noi aici, cei necivilizați să-i furnizam carne de tun și resurse), resorturi montane franceze, elvețiene, litoraluri curate, toate incluse în tot felul de oferte cât mai all -inclusive ( cat de mult aș vrea o definiție non-materială a acestui all!). Pe banii adunați un an pentru cateva zile… Ca apoi să ne întoarcem fiecare, la casele cui ne are sau nu și să ne pierdem în mecanica rutinei, direcționați, încordați, cu scopul bine definit de a evada data viitoare iarăși.

De ce nu rămânem „acasă” chiar și în timpul nostru liber

dacă tot nu se poate pleca odată și bine din locul unde totul dezamăgește, într-un fel sau altul? Ce înseamnă să ne luăm țara înapoi? Unde e țara mea pentru fiecare? În orașul din buletin și atât, eventual câțiva kilometri concentrici în jur? Ce rămâne după ce se va fi distrus/modificat totul? Ce e mereu acolo? Doar muntele, câmpia, dealul, marea pe care o vezi undeva la limita orizontului, în zona ta, în fiecare zi. Spatiul în care plouă, ninge, arde soarele dupa ordinea cea mare a cosmosului care nu e în mâinile nimănui. Cumva înțelegi că acolo ți-e casa cea mare, regatul etern și tăcut pe care îl împarți cu toți cei care au fost și vor fi, chiar dacă nu în același timp. Și poate pentru această lipsă de a avea cu cine să împarți fugi spre locurile în trend, unde esti instant validat de prezența umană.

Se distruge în numele nostru atât de mult, fără măcar să fim prezenți și conștienți

Puțini mai „bantuie” caci nu pot înfrunta neliniștea unui loc care nu poartă marca adâncă, sigură, a „civilizației”. Creștem înrăiți de ceea ce nu e deja gata de consum, istoria facerii și defacerii oricărui lucru nu ne mai interesează. Și atunci se face sau se distruge în numele nostru atât de mult, fără măcar să fim prezenți și conștienți de asta. Interese economice prea mari pentru a te opune? Marile Puteri față de care suntem prea mici? Să iasă în față cel care s-a luptat și a pierdut o luptă si sa ne spună ca lupta NU are rost. Dar cel care a trecut prin asta nu va spune niciodată acest lucru, pentru că lupta, nu rezultatul, l-a transformat țntr-un lup cu colti frumosi și buni de mușcat oricând, mereu, pentru ce are de apărat. Unde-s haiducii? Erau cândva în mulți dintre noi (care existam atunci în lume, în bunici, străbunici, departe înapoi până la primul dac), acum dorm triști. Și mai tresar din noi în versuri pe la concerte.

Niciodată în istorie nu am pierdut atât de ușor și fără luptă

Niciodată in istorie nu am pierdut și pierdem (orice și tot) atât de ușor și fără luptă, în cea mai plină de mijloace lume pe care a cunoscut-o istoria. De ce? Se zice că moartea încețe cu renuntarea, întai a minții, apoi a fantomaticului suflet dintre, apoi a ultimului rămas la masă, a corpului, într-un fel sau altul.

Ce treabă are natura cu asta? Daca s-ar supăra soarele și ar pleca din locul lui sau daca arborii ar înceta să respire și pentru noi, am înțelege în milisecunda care ne-ar rămâne înainte de moarte. Aceea în care nu mai poți face nimic decât să înțelegi că ți-ai ars viața ducând mereu batăliile greșite..și nu ai apărat ceea ce ți-a dat viața și te-a ținut în viață și ar fi trebuit să fie singura ta lege. Nu s-a întors încă nimeni să ne spună dacă în imensitatea de neconceput a timpului și spațiului vom mai avea vreodată a doua șansă. Iar noi nu am putea spune exact de ce am pierdut-o pe prima.

Nu m-a lovit metafizica, nu mă bântuie marile întrebări pentru că, pentru mine, le-am găsit răspunsul. Dar am fost acolo, cu acești oameni, două zile, într-o comună, la picioarele unui munte pe care se află o cabană ce pentru mulți nu înseamnă nimic iar pentru alții este locul care era cândva acasă, în drumurile lor pe munți. Locul unde s-au simțit vii. Și nu vreau să las să treacă acest moment de o revoltă frumoasă și plină de curaj ca și cum n-ar fi fost. Vreau să îl țin viu cu toate ale lui și nu am cum să fac asta decat din cuvintele și batăile inimii mele. Pentru furia insingurată și blândă din inimile lor calde încă!

Andreea Câmpeanu