Cum ar fi daca te-ai iubi si accepta pentru cine esti tu?

”Mare parte din viata mea, am asteptat ca mai intai sa-mi spuna altii ce le place la mine, ce fac bine, ce e in regula, ce e corect din ce spun sau gandesc. Abia apoi, bifam acele lucruri si le asezam in dosarul “pentru asta merit sa ma iubesc, adica “sunt in regula si merit iubire cand gandesc, spun si fac lucrurile “bune” care au primit deja aprobarea majoritatii“. Habar n-am daca iubeam aceste parti din mine, dar macar traiam usor cu ele.

Intre timp, lucram la dosarul: “Ce nu e in regula cu mine”. Acolo asezam tot ce dezaprobau cei din jur la mine. Tot ceea ce, din punctul lor de vedere, era “incorect”, “inadecvat”, “rau”, “nerezonabil”, “nedrept”, “nepermis”. Cu acesta mi-a fost greu sa traiesc. Consumam energie (cam toata) pentru a repara ceea ce dezaprobau altii si a scoate cate o fisa din acest dosar, sperand ca, in momentul in care il voi “rezolva”, voi fi fericita si implinita. Tot ce auzeam parca, pe sub cuvintele altora, era : “te iubesc daca…”.

Munceam cu tot mai mult sarg. Dar, cand reuseam sa elimin o pagina, apareau alte 3 in loc. Munca devenea tot mai grea, presiunea tot mai mare, speranta tot mai slaba, dosarul tot mai stufos. Pana cand deznadejdea, mixata cu epuizare, m-a condus la colaps. Asta e, mi-am zis, probabil ca nu voi reusi niciodata, cel putin in viata asta, sa fiu destul de buna. Adica… nu voi fi niciodata fericita, devreme ce conditia intrinseca era sa rezolv “cazul” intitulat “Ceva nu e in regula cu mine.”

Cum as fi putut sa ma iubesc si sa fiu impacata cu mine, cand eram acoperita de judecati? Cand sa am timp sa ma bucur de mine, daca eram mereu ocupata cu “reparatiile”? Cand sa ma minunez de viata, daca o priveam prin ochii altora? Cum sa fie fericiti oamenii de langa mine, cu mine, cand le impuneam sa poarte mereu lentilele mele? Si cum sa fim liberi si noi insine, cand toti ne chinuim sa intram in gratiile altora, care nici macar nu sunt ale lor? Si cand toti cautam sa reparam ce vor altii sa repare la ei, pentru ca si lor le-au spus altii… Ce reparam, de fapt? Si ce ne mai ramane de iubit?

Cum sa ma iubesc?

 Dar daca nu era asta solutia, calea? Dar daca sursa neimplinirii si nefericirii era in judecatile despre mine (si despre altii), in respingerea unei parti insemnate din cine sunt? Si daca, de fapt, cautam sa accept si sa iubesc la mine, ceea ce regaseau si aprobau ceilalti, din ei insisi, in mine? Daca, de fapt, eu ii “iubeam” doar pentru ceea ce regaseam din dosarul meu “bun”, in ei? Aceasta contientizare m-a eliberat de nevoia de aprobare la tot pasul si de incercarea disperata de a indeplini fel si fel de conditii pentru a primi iubire in schimb. M-a eliberat de o munca grea, inutila si toxica. M-am privit si imbratisat cu compasiune pentru tot chinul la care m-am supus, am privit cu compasiune intreaga lume pentru tot ce-si face. Si abia atunci m-am iubit cu adevarat.

Cum ar fi daca te-ai iubi si accepta, pentru cine esti tu, asa cum esti, si nu doar pentru ceea ce aproba si recunosc altii in tine? Cum ar fi daca ai considera ca tot ce aproba si dezaproba ceilalti la tine este doar un punct de vedere, doar o reflexie a ceea ce exista in ei? Cine ai fi, daca ai privi cu detasare instanta lumii, indiferent ca primesti critici sau aprecieri? Cine ai fi si cum ar fi viata ta, daca i-ai iubi pe ceilalti pentru cine sunt, si nu pentru parti din tine pe care le recunosti si le placi in ei? Cum ar fi daca te-ai accepta in totalitate?”

Nicoleta Svarlefus- Astrocafe.ro