Ziua în care „iarna se întâmpină cu vara” pică întotdeauna pe 2 februarie

Martinul cel Mare, este celebrat în ziua de 2 februarie, de Stretenie. Se spune că, în această zi, ursul iese din bârlog să-şi vadă umbra proiectată pe zăpadă. Dacă e vreme urâtă şi nu-şi vede umbra, îşi distruge bârlogul, joacă în jurul lui, se duce la un râu să se adape și apoi o pornește prin pădure. Dacă e vreme frumoasă şi poate să-și vadă umbra intră din nou în bârlog, pentru că iarna va mai dura patruzeci de zile.

Încă din vechime, oamenii au asociat acest comportament al ursului cu timpul capricios de la sfârşitul iernii şi începutul primăverii. Moș Martin este venerat ca o zeitate în satele din zona de deal și de munte ale țării.

În mitologia populară ursul are un rol apotropaic, vindecător și aducător de noroc. Un obicei străvechi, din perioada medievală, răspândit și în țările române, este dansul ritualic al ursului. Până la jumătatea veacului al XIX-lea țiganii ursari străbăteau târgurile cu urși dresați care îi călcau pe cei suferinzi de boli de spinare. Cu timpul, sensul original al jocului ursului s-a pierdut fiind înlocuit cu un spectacol ieftin. În ritmul darabanelor, bietele animale „înfierate“, de către țiganii ursari, trebuiau să joace după un anumit ritm sacadat.

Dacă am vorbit de urs, e musai să vorbim și despre Martini: Martinii de iarnă. Se zice că Sî-Martinii ar fi trei la număr: Martinul de mijloc, cel Mare, pică mereu de praznicul Întâmpinării Domnului.

Fiindcă, nu-i așa?, românii îl numesc pe urs „Moș Martin”. Ursarii, de exemplu, odinioară colindau satele și îl îndemnau să joace, cântându-i: „Joacă bine,/Mă, Martine,/Că-ți dau pâne/Cu măsline,/Și inele,/Și mărgele,/Să te-mpodobești cu ele”.

Acest obicei a fost suprins și pe pictura în frescă a unor biserici din Vâlcea, Gorj și Argeș. Mâna plină de har a zugravului „Ilie ot Teiuș” a așternut, pe lângă temele religioase, o scenă rară: Jocul Ursului, pe care o întâlnim pe picturile exterioare ale bisericilor de la Covrești-Olari din Horezu (1826), Bârsești de la Mihăești (1809) sau la fostul Schit Teiușu de la Bunești (pictată la 1820).

În jurul ursului sunt pictați țiganii ursari, care, după cum se știe, intonau la instrumentele lor o melodie brută, sincopată, care să justifice mișcările greoaie ale urșilor aduși prin sate legați în lanțuri. Pe alte meleaguri, românii nu îi serbau pe Martini, ci pe Filipi: între 25 ianuarie și 2 februarie nici bărbații, nici femeile nu lucrau, pentru a-și proteja vitele de primejdia lupilor.

Zăpada de Stretenie e binecuvântare, nu pedeapsă. Pentru că nu mai e zăpada care îngroapă, ci cea care hrănește.

La Stretenie, iarna și primăvara se privesc în ochi:  dacă ninge, iarna încă vorbește; dacă e soare, primăvara îndrăznește.

Angella Dumitrascu

Distribuie acest articol Oficial Media