De ce a refuzat Socrate salvarea de la moarte?

Socrate (cca 470 – 399 î.Hr.), filosof grec din Atena, cunoscut ca fondatorul filosofiei vestice şi unul din primii filosofi ai eticii, se considera maestru asupra sine însuşi pentru că nu era afectat de apetitul pentru mâncare, băutură şi sex care îi domină pe oamenii obişnuiţi. Socrate rămâne o enigmă prin faptul că nu şi-a scris niciuna din învăţături. Acestea au fost păstrate prin lucrările discipolilor săi. Mai curios însă, acesta a ales să nu „păcălească moartea”, deşi avea toate motivele şi mijloacele să o facă.

Un studiu controversat susţine acuzaţiile aduse lui Socrate

Unul dintre cele mai faimoase procese din istorie a fost denaturat ca o eroare judiciară, când era într-adevăr un caz legitim de democrație în acțiune. Procesul lui Socrate a fost portretizat ca o farsă în care părintele fondator al gândirii occidentale a fost pus să se confrunte cu acuzații false inventate de concetățenii săi ignoranți, plini de prejudecăți.

A fost găsit vinovat de „impietate” și „coruperea tinerilor” şi condamnat la moarte. I s-a cerut să-și efectueze propria execuție consumând o poțiune otrăvitoare din cucută.

Paul Cartledge este un istoric britanic şi fost profesor de studii clasice al Universităţii Cambridge. Acesta susţine în cartea sa, „Ancient Greek Political Thought In Practice”, că procesul lui Socrate a fost just din punct de vedere legal și că a fost vinovat conform acuzațiilor. În loc să fie un avertisment al istoriei, este un exemplu despre cât de diferită era adesea politica Greciei Antice. „Toată lumea știe că grecii au inventat democrația, dar nu a fost democrație așa cum o cunoaștem noi și, ca urmare, am interpretat greșit istoria”, a spus profesorul Cartledge. „Acuzațiile cu care s-a confruntat Socrate ni se par ridicole, dar în Atena antică se credea cu adevărat că servesc spre binele comunității.”

Profesorul Cartledge susține că aceste acuzații erau pe deplin acceptabile într-o democrație de tip atenian. Spre deosebire de democrațiile moderne, acuzațiile au fost aduse de procurori amatori în fața unui juriu de 501 cetățeni. Aceşti juraţi cu o „bună reputaţie” au acționat în numele a ceea ce ei considerau interes public. Dacă acuzatorul putea dovedi că un inculpat este responsabil pentru periclitarea binelui public, era probabil să fie găsit vinovat. Şi chiar aşa a fost, căci Socrate a primit 281 de voturi pentru condamnare.

De ce a refuzat Socrate salvarea de la moarte?

Studiul susține apoi că Socrate și-a invitat în esență propria moarte. În sistemul atenian, în acest tip de proces un inculpat își putea sugera propria pedeapsă pentru a se salva de la execuţie. Totuși, în loc să ia acest lucru în serios, Socrate a glumit că ar trebui să fie recompensat și, în cele din urmă, a sugerat o amendă mult prea mică.

Deloc surprinzător, jurații nu au gustat umorul și au pronunțat executarea cu o majoritate mai mare decât cea prin care fusese condamnat. În loc să fugă, el a acceptat verdictul, susținând că „o datora orașului sub ale cărui legi fusese crescut, pentru a onora acele legi până la final”. Însă se poate ca Socrate să fi refuzat exilul din motivul că până la vărsta de 71 de ani nu părăsise Atena decât în campaniile militare la care a participat.

Socrate s-ar fi putut salva, dar a ales să meargă la judecată decât să intre în exil voluntar. În discursul său de apărare, el a respins unele, dar nu toate elementele acuzațiilor. Tot atunci a declarat celebru că „viața neexplorată nu merită trăită”. În cele din urmă, a respins numeroasele oferte de evadare pentru că erau neconforme cu angajamentul său de a nu greși niciodată. Credea că scăparea ar arăta lipsă de respect față de legi și ar dăuna reputației familiei și prietenilor săi.

În ochii atenienilor, societatea a fost purificată

Socrate era un gânditor neconvenţional, sceptic în privinţa autorităţii zeilor. Făcea adeseori referire la daimonul din interiorul său, un termen pe care l-ar fi putut folosi cu sensul de intuiţie. Societatea ateniană religioasă credea cu smerenie în puterea zeilor, iar în ochii acesteia daimonul reprezenta o forţă a răului. În plus, critica la adresa politicienilor i-a atras mulţi inamici. Pe fondul dezastruos al vremii – lupta politică, înfrângerea în faţa Spartei, ciuma – Socrate s-a transformat într-un convenabil ţap ispăşitor.

„Nu se poate nega curajul său și chiar ar putea fi văzut ca un erou intelectual”, adăugă profesorul Cartledge. „Dar ideea că Socrate însuși nu a fost vinovat, ci executat de mafie, este greșită. Îndepărtându-l, în ochii atenienilor, societatea a fost purificată și reafirmată.”

Lorena Iordache

“O faţă care trudeşte atât de aproape de piatră s-a transformat ea însăşi în piatră! Îl văd pe acest om cum coboară cu pasul greoi, dar măsurat, către chinul său fără de sfârşit. Ceasul acesta, care este ca o respiraţie şi care revine tot atât de sigur ca nefericirea lui, este ceasul conştiinţei. În fiecare din aceste clipe când părăseşte înălţimile, coborând pas cu pas către viziunile zeilor, este superior destinului său. Este mai puternic decât stânca lui.”

“Îl las pe Sisif la poalele muntelui. Ne întoarcem întotdeauna la povara noastră. Dar Sisif ne învaţă stăruinţa superioară care îi neagă pe zei şi înalţă stâncile. Şi el socoteşte că totul e bine. Acest univers fără de stăpân nu-i pare nici steril, nici neînsemnat. Fiecare grăunte al acestui munte plin de întuneric alcătuieşte o lume. Lupta însăşi contra înălţimilor e de ajuns pentru a umple un suflet omenesc. Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit.”

― Albert Camus, “Mitul lui Sisif. Eseu despre absurd.”

Distribuie acest articol Oficial Media