Știri din Târgoviște, Dâmbovița, România.

AM PUTEA MACAR…

Viața de zi cu zi nu e lesnicioasă, odată în plus pentru oamenii neajunsurilor; nu întotdeauna ne e la îndemână să pornim o nouă luptă cu fiecare nouă zi. Însă hățișul pe care îl avem înainte odată cu începutul fiecărei date zile de străbătut devine mai puțin cinic dacă plecăm către el cu inima largă, sufletul deschis, zâmbitor și generos, purtând în noi iubirea mare cât universul. Pentru fiecare dintre generozitățile acestei iubiri universul răspunde dincolo de așteptările noastre. Fabulos. Miraculos.
Sufletul chircit de teama că iubind, dăruind își pierde, își sărăcește va pierde și sărăci; sufletul schimonosit de închistare în ură, în „plătit polițe” (adică răzbunări) va primi ceea ce oferă. Unii, cu cât sunt mai neajutorați, cu atât devin mai îndârjiți împotriva celorlalți, dar împotriva lor înșiși de fapt. Și -după ce că nu au- „ucid”, pierd și puținul acela pe care altminteri, printr-o conduită pozitivă, altruistă, l-ar putea spori.

Iubirea începe cu Dumnezeu! Iubirea e Dumnezeu! Iubirea e începutul și sfârșitul! Totul e!

Nu mă pot abține -și nici nu vreau- de la a dărui experiențele trăitorului, de la a construi iubire în suflete pârjolite, asanate, sterpe, suflete în care nu pătrunde lumina, în care domnește resentimentul, măruntele obsesii egoiste, în care adevăratele valori morale sunt răsturnate și oricum răstălmăcite.
Sentimentul iubirii e nobil: el știe să dăruie (și astfel obține!), știe să construiască celorlalți (și astfel se înalță!).
Sentimentul iubirii e Har, iar purtătorul aceluia e purtător de Dumnezeu explicit.
Sentimentul iubirii e viață dincolo de moarte.

Acestei minuni îi strivim cu nepăsare corola – spun parafrazând pe Lucian Blaga. Acesteia îi năpădim cu buruieni strălucirea. Brutalitatea nesăbuitului asupra mirului sfânt nimeni alții decât noi suntem.
Am putea măcar să reflectăm! Am putea măcar să vrem să învățăm să iertăm și să vrem să începem să dăruim!
(Dana Staicu – 6 februarie 2016).