19/01/2021

Ana și buchetul de violete

A fost odată ca-n povești o preafrumoasă fată ce se numea  Ana și era unul dintre cei nouă copii ai familiei Golescu Racoviță. Ana era nepoata marelui cărturar român Dinicu Golescu – al cărui bust veghează astăzi intrarea în Biblioteca Județeană „Dinicu Golescu” din Pitești – și a doamnei Zinca, prin ale cărei saloane literare și muzicale a trecut toată protipendada culturală și artistică a celor care urmăreau creșterea limbii române și cinstirea patriei, dar și personalități emblematice ale culturii europene, printre care compozitorul și pianistul Franz Liszt.

În casele Racovițenilor din capitală se țineau baluri de poveste, la care, evident, era invitată și Ana, spre a se face cunoscută în societate și a-și cunoaște alesul inimii. Tânăra împlinise 26 de ani, iar frumusețea, grația și dota promisă făceau să roiască în juru-i tot felul de fluturi de saloane.

La unul dintre aceste baluri a început o poveste care a intrat în istorie. Ana purta o rochie de bal nou-nouță, accesorizată în dreptul decolteului cu un buchețel de violete de hârtie. La un moment dat, un fante de văcărești a „opinat” că pentru o astfel de rochie s-ar fi cuvenit niște violete de Parma proaspete ca obrazul ei de roză. S-a făcut haz de mica stângăcie a Anei, însă pretendenții la zestrea ei și-au întețit asaltul.

Nimeni nu a băgat de seamă că unul dintre invitați – și el îndrăgostit până peste zăgazurile inimii de Ana – a ieșit discret în viforul de noapte și a pornit în goana calului până la serele de la marginea capitalei. După ce a stricat somnul paznicului de noapte, acesta a cules cu singura lui mână validă (brațul stâng fiindu-i paralizat) un buchet generos de violete. Apoi a refăcut drumul până la palatul unde se ținea balul, a intrat îmbujorat de ger în sala cu învârtejiri de vals, a înaintat ceremonios, ofițerește, cu pas de paradă, până în fața Anei, s-a înclinat și a declarat: „Îngăduiți-mi, domnișoară Golescu Racoviță, să vă ofer cu singura mea mână acest buchețel de violete”. Nimeni nu a lăsat mărturie dacă acestea au fost cu exactitate vorbele îndrăgostitului, dar mie așa îmi place să cred. Se spune că Ana i-ar fi răspuns: „Dacă veți mai avea cumva nevoie de o mână, v-o ofer pe a mea”.

Tânărul avea atunci 33 de ani și se numea Carol Davila. Era celebrul medic venit din Franța ca să se identifice cu istoria medicinei românești, înnobilându-ne cu numeroasele sale acte științifice.

Nunta lor s-a ținut în primăvara anului 1861, la 30 aprilie. Ana purta la rochia de mireasă violete de Parma – floarea-simbol a iubirii lor. Li s-au născut mai apoi patru prunci: Alexandru – viitorul autor al primei drame moderne din literatura română, „Vlaicu Vodă” –, Elena (Petricari), Zoe (Cuțarida) și mezinul Carol Nicolae.

Ana i-a fost soțului său colaboratoare de nădejde în muncă. De asemenea, s-a îngrijit de buna funcționare a azilului de orfane, înființat prin donație publică de Elena Cuza și susținut mai târziu și de Regina Elisabeta.

România îi datorează lui Carol Davila infinită recunoștință pentru multele realizări, cu precădere pentru înființarea primei Şcoli de Medicină și Farmacie de la noi, ai cărei absolvenți obțineau o diplomă de licență recunoscută în toată Europa. Soției sale, Ana, țara noastră îi datorează o adâncă plecăciune pentru munca de instruire și educare a copilelor fără părinți de la azilul „Elena Doamna”, din dealul Cotrocenilor. Chiar în curtea amintitului azil avea să se mute ea la viață veșnică, la vârsta de doar 40 de ani. Moartea sa a fost un accident nefericit: din nebăgare de seamă, un farmacist i-a dat stricnină în loc de chinină.

Zece ani mai târziu, i s-a alăturat și Carol Davila, pentru a petrece împreună eternitatea.

Monumentele lor funerare au fost înscrise din anul 2010 pe lista monumentelor istorice din București, ca și bustul „Dr. Davila”, realizat de Constantin Brâncuși și amplasat în curtea Spitalului Militar. În 1890, Karl și Carol Storck au realizat o sculptură reprezentând-o pe Ana Davila în costum național. Alături de ea, simbolul copilăriei nefericite – o copilă sărmană, cu picioarele goale, cum erau cele de a căror educație se îngrijise ea la azilul pentru orfane. Este primul monument sculptural din București închinat unei femei. Tot Karl Storck avea să realizeze și statuia lui Carol Davila din fața Facultății de Medicină din capitală.

În pictură, Ana Davila a fost reprezentată de Sava Henția – care era profesor de desen la azilul „Elena Doamna” – și de Theodor Aman; în fotografie, de Carol Popp de Szathmari.

Doamna Ana Davila, fosta domnișoară  Ana Golescu Racoviță, rămâne astfel în memoria colectivă a Bucureștiului și a țării. Ei i se asociază chipul feciorelnic aprins de fiorii iubirii de la prospețimea unui buchet de violete culese de un îndrăgostit care nu s-a temut de frigul iernii într-o noapte de poveste înscrisă în răbojul destinului ca o viață de om.

 

 

Distribuie acest articol Oficial Media
Share