Azi, mare sărbătoare romano catolică: aparițiile Neprihănitei de la Lourdes

Statuia Maicii Domnului de la Câmpul lui Neag este o copie a statuii Maicii Domnului de la Lourdes. A fost adusă de preotul Ştefan Berinde şi soţia lui Maria, în zonă, din anul 1913, pentru că, 905 dintre locuitori erau greco- catolici. De atunci şi până la desfiinţarea Bisericii Române Unite cu Roma, credincioşii din Valea Jiului au venit în fiecare an în pelerinaj, în acest frumos cadru natural unde se află statuia. Aceasta s-a păstrat ca o minune în vremea regimului comunist, nefiind distrusă.

În anul 1977 a fost restaurată de pr. Ştefan Dănilă. Statuia este fixată pe o stâncă înaltă, chiar pe drumul principal. Orice creştin poate să se închine la statuia Maicii Domnului, dar şi la statuia Prea Sfântă Inimă a lui Isus Cristos, ridicată în urmă cu câţiva ani de un grup de enoriaşi din zonă. Imediat după anul 1989, s-a reluat tradiţia pelerinajelor la Câmpul lui Neag. În acelaşi loc numit generic “Brădet” din cauza amplasării acestuia în jurul unei păduri de brazi, se găseşte şi o cruce monumentală ridicată la 8 noiembrie 1895 de către părintele greco-catolic Constantin Stanciu, în memoria eroilor locali căzuţi în timpul Războiului de Independenţă (1877-1878).

Aparițiile  Fecioarei la Lourdes

În ziua de 11 februarie, tânăra Bernadeta Soubirous, în vârstă de 14 ani, dintr-o familie de oameni săraci, neştiind să citească şi să scrie bine, foarte modestă şi retrasă, împreună cu sora ei şi o vecină de o seamă cu ele, a pornit să adune câteva braţe de crengi uscate, în apropiere de stânca Massabielle. Pentru aceasta, trebuiau să treacă cu piciorul apa pârâului Gave. Bernadeta, fiind suferindă de astm, a rămas în urmă, gândindu-se că nu ar fi bine să pună picioarele în apa rece. Deodată, aude un vuiet ca de vijelie ce clatină copacii; îşi ridică ochii şi, uimită, observă că, din peştera din faţa ei, „o doamnă” îmbrăcată în alb, încinsă cu o panglică azurie, cu înfăţişare strălucitoare, o priveşte şi îi surâde.

Doamna avea în mâini un şir de mătănii pe care le strecura printre degete; Bernadeta scoate şi ea rozariul pe care îl purta întotdeauna la dânsa şi se roagă împreună a treia parte din Rozariu. Când celelalte două se întorc cu lemnele adunate, o găsesc pe Bernadeta parcă strălucind de mulţumire. Le spune ce s-a întâmplat, şi toate trei se hotărăsc să nu spună nimănui nimic, dar a doua zi să vină din nou şi să controleze mai cu atenţie peştera. Ajunsă acasă, sora Bernadetei le-a destăinuit părinţilor cele întâmplate, aceştia le-au interzis aspru de a mai merge acolo, dar, la rugăminţile Bernadetei, au cedat. Apariţia se repetă în ziua de 18 februarie. Doamna a surâs blând când Bernadeta, învăţată de prietenele ei, a stropit cu apă sfinţită spre locul arătării; apoi a vorbit: „Vreţi să fiţi bună şi să veniţi aici timp de 15 zile? Nu vă promit să vă fac fericită în această lume, ci în cealaltă”. În cursul apariţiilor care au urmat, Doamna i-a cerut Bernadetei să se roage pentru păcătoşi şi să-i îndemne pe cei credincioşi să facă pocăinţă. La 25 februarie a invitat-o să bea apă dintr-un izvor, arătându-i locul unde se află.

Nu era nici un strop de apă. Bernadeta răscoleşte cu degetele pământul pietros; un fir subţire de apă îşi face apariţia şi, încet, încet, se adună în gaura săpată. Bernadeta bea o înghiţitură şi se spală pe faţă; era izvorul apei minunate de la Lourdes. În ziua de 2 martie, Doamna i-a spus copilei să comunice preoţilor dorinţa ei ca să se facă procesiune şi să se construiască o capelă în acel loc. Parohul Peyramale s-a arătat cu totul neîncrezător şi a tratat-o foarte aspru pe Bernadeta: „Spune-i acelei Doamne să-şi spună numele”; în ziua de 25 martie Doamna a dat răspunsul: „Eu sunt Neprihănita Zămislire”. Cu patru ani mai înainte, Papa Pius al IX-lea proclamase dogma Zămislirii fără de păcatul strămoşesc a Preacuratei Fecioare Maria; acum, Maria arată titlul prin care dorea să fie onorată. Mulţimi tot mai numeroase au început să se îndrepte spre locul acestor întâmplări. Autorităţile au interogat-o şi au ameninţat-o pe Bernadeta şi au interzis accesul la grotă; după multe cercetări, drumul la grotă a fost lăsat liber, chiar din ordinul împăratului Napoleon al III-lea. Fapte minunate, vindecări miraculoase, transformări sufleteşti neaşteptate, toate verificate cu atenţie nu numai de Biserică, dar şi de o comisie medicală formată din 30 de persoane, dovedeau că în acel loc Dumnezeu îşi arăta mila şi puterea într-un mod deosebit. Şi astăzi, după mai bine de o sută de ani, mulţimi nenumărate se îndreaptă spre apa firavului izvor pentru a experimenta „miracolul Lourdes-ului”: bucuria împăcării cu viaţa, cu oamenii, cu Creatorul. Cuvântul „Penitenţă”, „pocăinţă”, insistent repetat de „Doamna de la Lourdes”, sună parcă straniu şi neînţeles; în realitate, este, de fapt, lucrul de care avem trebuinţă mai mult chiar decât de medicamentul contra cancerului. Pentru omul căzut în noroi, dacă doreşte să-şi reia înfăţişarea demnă, cel mai necesar lucru este să se spele pe faţă, pe ochi, pe mâini. Penitenţa sau pocăinţa cuprinde actele, deprinderile prin care ne spălăm sufletul de noroiul egoismului, lăcomiei, aroganţei, senzualismului. Mama noastră ştie bine de ce avem trebuinţă şi, de aceea, nu încetează să ne strige; „Penitenţă, Penitenţă, Penitenţă”..

Au urmat o serie de 18 apariţii, în cadrul cărora Fecioara Maria i-a dat mai multe sfaturi şi i-a făcut unele dezvăluiri, dintre care o parte au rămas multă vreme secrete. Tot ea a îndemnat-o pe fetiţă să găsească un izvor în grota respectivă. Apa acestuia a fost captată într-un mic bazin special amenajat şi, în scurt timp, s-a constatat că are proprietăţi miraculoase. Tot mai mulţi oameni au început să se adune la locul apariţiilor, unde s-au produs apoi numeroase vindecări miraculoase. Primele dintre ele au avut loc în martie 1858: vindecarea unei femei paralizate (Catherine Latapie) şi a unui bărbat orb (Louis Bouriette). În 1866 Bernadette s-a retras la mănăstirea din Nevers sub numele de Marie-Bernarde. Bolile de care suferea s-au agravat tot mai mult şi a murit de cancer în 1879, la vârsta de 36 de ani, fiind îngropată în cimitirul mănăstirii. Scepticii se întreabă de ce Fecioara Maria nu a făcut o minune pentru preferata ei, înlăturându-i suferinţele provocate de astm şi de tuberculoza osoasă de care a suferit întreaga viaţă. „Acesta este sacrificiul meu,” spunea Bernadette acceptându-şi boala cu seninătate şi chiar cu simţul umorului, după cum mărturisesc cei care au cunoscut-o. Acesta a fost miracolul vieţii ei: acceptarea, iubirea, dăruirea de sine. Aşa a ajuns la sfinţenie şi se ştie că sfinţii nu fac miracole pentru ei înşişi. Cea care şi-a trăit viaţa sub semnul miracolului a rămas la fel şi după moarte. După 30 de ani, când a fost necesară exhumarea sa în vederea procesului de sanctificare, trupul Bernadettei a fost descoperit intact, neatins de trecerea timpului. Trupul său se află şi azi în capela mănăstirii din Nevers, într-un sicriu de cristal, părând că doarme.