Ce înseamnă să fii un copil ascultător?

Tu ai fost copil ascultător?

                Este paradoxul generaţiei noastre. Am avut părinţi care, sub influenţa unui regim autoritar care îi obliga să tacă, ne-au educat cu severitate, şi au avut pretenţia să fim cuminţi şi ascultători. Mai mult, li se părea normal să ne pretindă asta, deoarece şi ei erau foarte ascultători (şi ascultaţi la greu, inclusiv la telefon).

                De fapt, erau guvernaţi de frică, de teama de a nu fi pedepsiţi pentru faptele lor, sau pentru fapte imaginare, şi atunci aveau un exces de zel în a-şi tempera cuvintele, a cenzura anumite reacţii, gesturi, impulsuri. Reprimau la greu sentimente, şi înghiţeau umilinţe şi frustrări pe care le vărsau doar acasă, în familie, convinşi că nu ştie nimeni de adevărata lor faţă.

                Azi, un adult „ascultător” e o raritate, şi o mină de aur pentru cel care îl exploatează. Fie el patron, instituţie de stat sau multinaţională, toate trăiesc de pe urma copilului ascultător de altă dată, devenit acum adult obedient, docil, uşor de manevrat, şi de pe urma căruia se poate profita la maximum. Este cel care stă peste orele de program, munceşte noaptea, sau în medii nocive, neigienice, cu temperaturi sau condiţii extreme. Şi care nu iubeşte ceea ce face, însă e convins că nu are de ales, şi că trebuie să fie fericit cât timp are un job. Supravieţuirea decentă şi evitarea durerii sunt atributele adultului ascultător, obedient, care munceşte mânat de frica de a nu rămâne şomer, de a nu fi certat, penalizat, criticat sau abuzat verbal (şi uneori chiar fizic!).

                Azi, societatea informaţională apreciază o altă categorie, un alt tip de om. Cel condus de curaj, iniţiativă, libertate. Orientat spre căutarea plăcerii, aprecierea vieţii, şi dorinţa de a eficientiza şi ameliora modul de trai al său şi al familiei sale. Tiparul învechit, de angajat obedient, începe să dispară. Intreprinderile cu trei schimburi şi salarii mizere încep să se plângă de lipsa personalului, de faptul că angajaţii nu mai acceptă şefi agresivi, care strigă şi care îşi desconsideră subordonaţii.

                Chiar dacă sunt daţi afară, rebelii respectivi găsesc uşor un alt job, sau pot să plece rapid, cu primul autocar, la un preţ decent, în străinătate, unde câştigă de cinci ori mai mult. Şi unde munca lor este apreciată la adevărata ei valoare.

                Cei care au rămas sclavii vechii mentalităţi, fiind ascultători, îşi păstrează joburile, însă nu sunt fericiţi. Nivelul lor redus de stimă de sine, modul în care ei se percep, şi lipsa de respect pe care şi-o oferă lor, convinşi că sunt lipsiţi de calităţi, îi trag în jos. Undeva la marginea superioară a sărăciei, unde se scufundă tot mai mult. Suferinţa lor sufletească nu e compensată de veniturile tot mai mici, şi nici de vreo apreciere din partea celor care profită de munca lor. Primesc de la societate exact ceea ce îşi oferă ei: ignoranţă, lipsă de respect, şi neîncredere.

                Stima de sine scăzută de care ei dau dovadă acum li s-a format în copilărie. Modul în care părinţii lor au ales să-i trateze, să-i desconsidere, să-i umilească, li s-a imprimat în personalitate. Dacă azi sunt umiliţi, exploataţi şi se profită de ei, este pentru că în copilărie au fost antrenaţi cu succes în acest scop. Părinţii lor s-au comportat cu ei într-un mod asemănător, pregătindu-i parcă pentru ceva predestinat, un job în care vor fi trataţi oarecum asemănător!

                Dacă întâlneşti persoane ascultătoare, politicoase, dispuse să se sacrifice pentru alţii, pentru firmă, pentru muncă, poţi să le apreciezi. Dar în acelaşi timp, fii conştient că acest comportament al lor, aparent foarte politicos, are la bază temeri, frici ascunse, şi sentimente nedorite, negative, cum ar fi ruşinea, vinovăţia, amintirea unor eşecuri din trecut, şi grija excesivă pentru a nu le repeta. Fenomene care apar sub forma unui perfecţionism exagerat, a dorinţei de ordine şi disciplină.

                Ca părinte, doreşti adesea să ai copii ascultători, cât mai cuminţi, care să nu iasă din cuvântul tău, şi eşti dispus să fii dur şi neiertător cu ei. Însă când vor deveni oameni maturi, obedienţa pe care tu le-o imprimi acum va rămâne activă ca tipar comportamental, şi va fi de folos celor care îi vor exploata la sânge. Nu vor şti să-şi ceară drepturile, să se afirme, să evolueze. Şi indiferent de nivelul lor academic, le va lipsi curajul de a lupta pentru mai mult. Adesea vor fi puşi în inferioritate de persoane cu educaţie mai puţină, dar cu abilităţi sociale superioare. Şi cu dorinţa de progres, de dezvoltare, de avansare.

                În ce priveşte şcolile, diplomele şi calificările, ele sunt azi disponibile peste tot, şi pregătirea continuă, fără a te rupe de viaţa profesională, este pe val. Rolul părinţilor şi al şcolii nu este să educe, ci să pregătească emoţional copilul pentru a fi capabil să înveţe continuu, să fie deschis, curajos, şi mai ales capabil să ceară ce i se cuvine, şi să aibă o dorinţă reală de a se dezvolta.

Daniel Moiş – trainer  şi life-coach