CE LE DATORĂM COPIILOR NOSTRI?

Cu mult timp în urmă, fratelui meu în vărstă de numai trei ani, i s-a prezentat un vecin dând mâna cu el foarte serios:

„- Eu sunt domnul Popescu, tu cine eşti?”

„-Domul Razvan”– a răspuns mucosul de frate-miu, la fel de serios.

O tânără mămică m-a întrebat. Cum pot face să îmi cresc copilul fără să greşesc? I-am răspuns: cu respect. Copiii au dreptul la respect la fel ca oricare dintre noi.

Aţi privit vreodată cu luare aminte chipul unui copil de 6-8 luni, atunci când devine obiectul hazului celor din jur? Dacă o faceţi, veţi observa cât este de contrariat. El simte că se râde de el, deşi nu înţelege de ce?

Cu mult înainte de a comunica prin cuvinte, copii înţeleg ce se petrece în jurul lor, pentru că simt. Ei sunt mult mai conectaţi la simţurile, emoţiile şi intuiţia lor decât noi, adulţii raţionali. De aceea, atunci când un copil spune de pildă că nu îi este foame – deşi după părerea ta ar trebui să îi fie – ai face mai bine să îl crezi şi să îi respecteţi opţiunea de a nu mânca. Dacă, îţi spune că nu îi este frig, deşi pe tine te cam strânge, nu îl sili să îşi pună o haină în plus, deoarece el ştie mai bine decât tine ceea ce simte.

Ignorându-i părerea în astfel de situaţii, îl înveţi că nu se poate încrede în propriile simţuri, că alţii ştiu mai bine şi depinde de părerile lor. O educaţie bazată pe dependenţă nu îl va ajuta să devină o persoană stăpână pe sine şi încrezătoare. Respectă-i părerea. Când este lăsat să decidă singur, copilul învăţă să se bazeze pe propriile simţuri, intuiţii şi judecăţi, capătă încredere în el însuşi, creşte puternic, hotărât, încrezător.

Să îţi respecţi copilul înseamnă să îi recunoşti dreptul de a fi o altă persoană, cu propriile gusturi, pasiuni şi vise. Nu încerca să le vezi pe ale tale realizate prin şi de către copilul tău. Rareori pasiunile coincid şi chiar dacă va face ce i-ai cerut, ori va face prost şi veţi fi amândoi nefericiţi, ori va face bine, tu vei fi mulţumit iar el nefericit. În plus, nu vei ştii niciodată ce ar fi putut face copilul tău, cine ar fi putut fi, dacă l-ai fi lăsat să fie el însuşi.

Aud uneori: „am dat la Politehnică” sau „ne pregătim pentru Medicină”. Cine a dat şi cine se pregăteşte? Eşti conştient că el şi nu tu faci asta? Ai avut la timpul tău, ocaziile tale. Lasă-l cu ale lui. Nu i te substitui – nici măcar inconştient – nu ai nicio scuză.

Când copilul tău este la şcoală şi îţi spune că nu îi place matematica, ai face mai bine să îl crezi şi să îi respecţi decizia de a urma un liceu cu profil uman; sau dacă îţi spune că vrea să se facă fermier şi să crescă găini, deşi tu ai visat să-l faci doctor, obişnuieşte-te cu ideea că va fi fermier şi încurajează-l pe acestă cale aleasă de el. În definitiv, el este cel care va petrece cea mai mare parte din timp practicând meseria, al lui este travaliul, este corect să fie decizia lui, nu a ta. Chiar dacă se va răzgândi pe parcurs, chiar dacă uneori va greşi, priveşte asta ca pe un drept al lui de a învăţa din propriile greşeli şi de a trage propriile concluzii. Asigura-te că îi eşti alături la nevoie. Însoţeşte-l în drumul lui, nu încerca să faci drumul în locul lui.

Mai aflu că „ ne pregătim de şcoală” când mai e hăăăăt, o lună de vacanţă, sau: copilul meu merge la înot, face Aikido, pian şi engleză – copilaşul are 5-6 ani, oare când se mai joacă aceşti copii?

„Joacă? Ce joacă? Joaca este pentru copii, tu eşti mare acum.” Vă sună cunoscut? Cine decide când este joaca de ajuns, când e copilul suficient de mare ca să nu mai aibă nevoie de joacă? Cine decide, că are destui soldăţei de jucărie, sau destule cuburi, sau destule păpuşi? Cine ar trebui să facă asta? Cine ştie cel mai bine? Evident, copilul tău. Lasă-l să spună, lasă-l să decidă. Respectă–l.

Dacă îţi iubeşti copilul, lasă-l să se descopere, să se cunoască, asistă-l cu dragostea ta în această uimitoare călătorie spre el însuşi.

Învaţă-l pe copilul tău să aibă încredere în el şi să se iubească, având încredere în el şi iubindu-l.

Uită de „bătaia e ruptă din Rai” – ea chiar nu face parte din Rai, este ruptă de acolo ca un vreasc uscat. Uită şi de argumentul „pe mine m-a bătut tata şi m-a făcut om” – cu siguranţă nu bătaia a făcut om din tine. Om erai deja, bătaia poate te-a învăţat ce e frica, frustrarea, durerea, revolta şi ura. „Unde dă mama creşte!?” – nu creşte nimic, poate doar umilinţa, în rest, dă înapoi. În faţa fricii, multe adevăruri rămân nerostine, multe emoţii înnăbuşite şi mulţi copii traumatizaţi pe viaţă.

Dacă în copilărie mama sau tata ţi-au spus „Eu te-am făcut, eu te omor!” înţelegând prin asta că aveau drept de viaţă şi de moarte asupra ta, să ştii că nu este adevărat. Nu avem acest drept asupra nimănui. Nu suntem proprietarii copiilor noştri. Avem doar privilegiul de a fi părinţii lor, iar datoria noastră este să îi creştem cu dragoste şi respect.

Psiholog Roxana Mihailescu- psihologroxanadanamihailescu.ro

Oficial Media

Distribuie acest articol Oficial Media