Ce se întâmplă în spatele ușilor închise din sălile de grupă de la grădinițe

– Ai fost ieri la grădiniță?

– Da.

– Și? Cum a fost? Că vineri sunt programată eu. Să știu cam ce trebuie să fac.

– Tu, a fost bine. Da’nu mă mai duc….

– De ce? Păi tu ai fost cu ideea la ședință.

Eu și obiceiul meu de a trage cu urechea. Pe scurt, o colegă a fost de acord cu propunerea părinților de a organiza două zile pe săptămână zile deschise. Adică zile în care părinții să poată participa la activitatea grupei, pe tot parcursul zilei. Desigur părinții au fost foarte fericiți. S-au înscris aproape toți. S-a făcut și o programare. Mămica noastră a fost prima care s-a înscris.

Vă redau exact ce a povestit. Am intrat în vorbă cu ea și i-am cerut permisiunea să scriu despre experiența avută.

“Am ajuns pe la 8. Doamna era pe covor. Se jucau „Unde este inelul”. Imediat m-am așezat pe un scăunel și mi-am scos termosul cu cafea. Doamna m-a invitat să mă joc. Cum să stau pe covor? Eram în fustă strâmtă, scurtuță. Doamna era în trening.

Când s-au dus la masă doamna m-a rugat să pun în niște coșulețe materialele pentru un tablou de iarnă din semințe. Mi-a dat o listă. (Râde…) În jumătate de oră am făcut vreo 6 coșulețe.

Când au venit de la masă și s-au dus la baie era o hărmălaie de îmi pocneau urechile. Tu!! Au consumat o sticlă de săpun…chiuvetele erau tot o spumă…i-au făcut și doamnei mustăți de spumă. Erau plini de veselie. Mi-a fost rușine. Eu nu m-am jucat așa niciodată cu copiii.

Mai rușine mi-a fost când a intrat în grupă și a început să le spună o poveste. Le spunea povestea maimuțărindu-se. Copiii se prăpădeau de râs, iar ea împărțea materialele în același timp în coșulețe. Eu puneam unul, ea punea trei.

M-a rugat să stau un minut-două cu copiii, să fugă la baie. În 30 de secunde ziceai că vine un tsunami, așa gălăgie s-a făcut. Le-am zis să facă liniște. Ți-ai găsit! Am țipat la ei. Nici nu m-au băgat în seamă. Cum a intrat doamna doar s-a uitat la ei și gata. Frate! Când s-au apucat de lipit au început cu doamna în sus, în jos, ce fac, e bine…. Să știi că m-am prefăcut un mesaj și trebuie să plec. Începuse să mă doară spatele stând aplecată să îi ajut când nu se descurcau.”

Cealaltă mămică a rămas pe gânduri. Eu am vorbit cu mama și i-am cerut permisiunea de care v-am spus.

Cineva m-a recunoscut și m-a salutat

– Bună seara, doamna educatoare. Ce mai faceți?

Am schimbat câteva vorbe apoi am întrebat-o pe mămică dacă acum îmi mai permite să scriu. Mi-a spus că da. Și a încheiat:

-Acum știu de ce vă spun copiii “mame”.

Vedeți de ce spun eu că nu am niciun stres să ne monteze camere video în săli? Înțelegeți de ce o colegă a spus că își va ține orele cu ușa clasei deschisă?

Pentru că este timpul ca ceea ce facem noi să fie cu adevărat cunoscut.

Mulți părinți s-au arătat interesați să asiste la lecțiile profesorilor. Eu îi invit să participe activ, adică să țină lecții. Ba nu! Este suficient să țină o secvență-două de lecție.

Îi sfătuiesc pe colegii mei ca atunci când sunt acuzați de părinți că nu își fac bine lecțiile, să îi invite să facă o demonstrație.

In mod sigur, a doua oară se vor gândi mai bine înainte de a face acuzații.

,,A educa însemnă a fi un artizan al personalităţii, un poet al inteligenţei, un semănător de idei.”

                                                             Augusto Cury „Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi”

Sfatul meu de profesor și părinte pentru părinți și profesori este:

Nu fiți profesori și părinți buni. Fiți profesori și părinți inteligenți și responsabili.