„Clasicul” Steaua-Dinamo, devenit banalul fotbalului românesc

Îmi închipui ce emoţii au steliştii şi dinamoviştii cu câteva ore înaintea meciului direct, indiferent pentru ce contează acest duel. Vechi de când lumea, acest meci a rămas în istoria microbistului ca şi clasicul fotbalului românesc, aluzie la El Clasico Barcelona-Real Madrid. Au fost o sumedenie de partide anoste între cele două mari rivale, urmate de declaraţii penibile şi de prost gust ale antrenorilor si conducătorilor de la cele două cluburi. Nici partida din etapa a cincea nu a făcut excepţie de la regulă, chiar dacă a avut un ritm bun de joc şi câteva ocazii. Îmbucurător este faptul că de data asta au fost mai mulţi fotbalişti români care au ieşit în evidenţă decât străini. Mie mi-au plăcut Hamroun, Steliano Filip şi Adi Popa. Arbitraj bun, spectacol în tribune de apreciat, mai puţin incidentul cu aruncatul petardelor în teren. Ceea ce a rămas în spiritul turmei, mai bine zis clasic nouă românilor, au fost declaraţiile de după. Rednic s-a mulţumit cu puţin, a vorbit frumos până şi de atacantul dinamovist inexistent, dar bătăios în opinia „Puriului”, iar Gigi Becali a fost pus pe cenzură în faţa suporterilor. Un tânăr i-a cerut să plece, iar finanţatorul a ameninţat cu bodyguarzii. Deci, până la urmă, cred că surpriza plăcută a acestui meci fără goluri e că au existat ratări, că în rest… nu am fost dat pe spate de un spectacol fotbalistic comentat la fel de jalnic de mulţi dintre actorii săi. Cât despre invidie, ce să mai zic. Rădoi a fost deranjat de intensitatea cu care se bucurau dinamoviştii la final. Păi ce ar fi trebuit să facă? Un semn al crucii şi să fredoneze un… „cu noi e Dumnezeu”?

Răzvan Necşulescu

Foto: Cătălin Spătaru