Dacă vor ca statutul lor să se schimbe profesorii trebuie să vorbească

Cred că sunt un om corect și dedicat profesiei mele. Am afirmat și repet că este o profesie ca oricare alta. E drept că implică o mare, o foarte mare responsabilitate, dar pentru că este esențială în orice societate, ar trebui să se numere printre cele mai apreciate și mai respectate. Ceea ce nu se întâmplă în România.

Școala, front de luptă politică.

De peste 30 de ani profesorii sunt Cenușăresele societății românești. Totul a început de la subfinanțarea sistemului și transformarea școlii în front de luptă pentru partidele politice.

Promovarea în funcții de conducere a devenit monedă de schimb pentru voturi. Isteții au intrat sub aripa protectoare a partidelor și și-au asigurat locuri calde sau călduțe, scaune comode din care sunt imposibil de mișcat. Concursurile pentru posturile de directori și inspectori au rezolvat parțial problema, dar cum mandatele se termină, a revenit la viață nepotismul de partid.

Odată cu schimbarea regimului comunist a început, în aparență, procesul de „modernizare” a sistemului de educație. In realitate a început haosul. Idei luate din sisteme de educație care mergeau bine în țările de origine au fost aplicate fără studii de impact, fără o adaptare la specificul național. Ce a rezultat? Un haos de nedescris. Cifrele spun totul: 31 de ani și 38 de miniștri.

Fiecare mandat a însemnat modificări ale legii, lansarea de strategii, programe pe termen lung. Niciunul din acești miniștri nu și-au început mandatele cu o analiză reală și profundă a sistemului. Primul lucru a fost să pună în funcții cheie nepoți, frați, amante, amanți, mătuși… Până se așezau în scaun se schimba ministrul și începea reforma.

La umbra haosului legislativ corpul profesoral s-a deteriorat încet, dar sigur.

Anii ’90 a găsit un corp profesoral cu două extreme. Profesori foarte bine pregătiți, apreciați de către elevi și părinți, din care mulți, pentru a-și completa veniturile de-a dreptul rușinos de mici dădeau meditații la greu și profesori care lâncezeau în sistem nereușind să treacă prin furcile caudine ale examenelor care însoțesc cariera de profesor.

Mai mult, o mulțime de specialiști care predau disciplinele tehnice sunt titularizați pe diferite catedre fără a fi neapărat bine pregătiți din punct de vedere psiho-pedagogic. Închiderea întreprinderilor, a societăților economice românești au lăsat pe drumuri numeroși absolvenți cu studii superioare, care și-au găsit de lucru în învățământ. Este important de știut că a fi un bun specialist într-un domeniu sau altul nu înseamnă că ești pregătit pentru a fi profesor.

Titularizarea…naște uneori monștri

Pentru a suplini lipsa de personal din sistem până prin 1995 toți aceștia au fost titularizați fără examen, au primit definitivarea în învățământ, au primit posturi „la oraș” sau au rămas „la țară” pentru că le-a mirosit a căldurică fără mare bătaie de cap.

Sub umbrela protectoare a titularizării câțiva profesori s-au așezat comod în spatele catedrei și au devenit spectatori într-un spectacol în care trebuiau să fie actori de rol principal.

Coronavirus: o înșelăciune mondială concepută de OMS! Documentarul difuzat la televiziunea elvețiană

Titularizarea face din cariera de profesor ceva sigur, de lungă durată și într-o societate în care locurile de muncă deveneau din ce în ce ai puține, se transformă într-un magnet. Dar posturile titularizabile sunt din ce în ce mai puține.

Nepotismul de partid se ramifică și metodologia de titularizare se schimbă după cum bate vântul și apar titularizările cu dedicație. Nu sunt multe cazuri, dar sunt suficiente pentru a slăbi calitatea corpului profesoral.

Între timp subfinanțarea și-a făcut din plin treaba. Salariile mici, lipsa tot mai acută de mijloace didactice au determinat mare parte din profesorii de elită, de calitate, să părăsească sistemul pentru salarii mai mari în alte domenii.

Așa a început criza de personal din învățământ, în condițiile în care aveam clase cu mari efective de elevi. Erau ultimii ani cu copii născuți ca urmare a politicii demografice a regimului comunist.

Calitatea înlocuită de cantitate

Liceele pedagogice în care se intra cu medii de peste 8 la o concurență de 10 pe loc, devin colacul de salvare a celor cu 5-6. Profesorii cu rezultate slabe la examene din ultimii ani sunt aceia care au venit în sistem pentru că era comod și pentru că ștacheta selecției era foarte joasă.

Soluția a venit de la universitățile particulare, răsărite la ciupercile după ploaie și care în goana după profit mare și rapid au început să scoată profesori pe bandă rulantă. Erau asemeni fabricilor chinezești care scot tone de marfă de proastă calitate pe care o etichetează ca fiind de calitatea I.

Subfinanțarea produce erori

Intre timp banii pentru școală au scăzut cu viteza luminii până la nivelul minim de subzistență. Profesorii s-au văzut nevoiți să apeleze la ajutorul părinților. Ministerul, indiferent de culoarea politică, a încurajat fenomenul. În aceste condiții a apărut imixtiunea părinților în treburile școlii.

Era firesc ca un investitor să știe cum este folosită investiția lui și să pună condiții. Au apărut acei lideri de părinți vocali care au reușit să se impună până la a intra în consiliile de administrație ca membri cu drept de vot.

Manualele – cuiul lui Pepelea

Aberațiile ministeriale, interesele de partid au făcut din industria manualelor școlare o mare afacere. Pentru a mulțumi pe toată lumea, pentru ca toate părțile să aibă bucățica lor de profit a apărut ideea manualelor alternative. Au apărut edituri și, mai ales, autori de manuale lipsiți de experiență, dar aflați lângă foc. Au pătruns în școli manuale făcute pe genunchi, fără fundament științific, pline de greșeli.

Pe lângă manuale, o mulțime de auxiliare de o calitate la fel de îndoielnică din punct de vedere științific și pedagogic. Și, inevitabil, au apărut vulturii. Ministerul prin inspectori au recomandat profesorilor să utilizeze aceste auxiliare. Sigur că au apărut ofertele din care le pica și profesorilor câte ceva.

Pentru acea categorie de profesori fără nicio responsabilitate, trecuți prin școli și viață ca rața prin apă a fost salvarea. Au început să le folosească până la suprasaturație, fără discernământ până când au dus la disperare părinții care nu mai făceau față cheltuielilor și care vedeau scăzând calitatea educației cu fiecare an.

Culmea ironiei acești neprofesioniști au devenit vocali și s-au erijat în mari specialiști punând în umbră profesorii de calitate.

Profesorii buni, victime ale generalizărilor?

Profesorii buni, responsabili și dedicați încep să fie marginalizați de cei care își acoperă incompetența cu …vorbe. Sunt atât de vocali încât curând devin lideri de opinie, de sindicat, de fel de fel de organizații așa-zis profesionale.

Cei care fac treabă la catedră nu au timp de așa ceva. Ei trebuie să se adapteze nevoilor copiilor din ce în ce mai greu de stăpânit și cu probleme din ce în ce mai mari. În plus desele schimbări, deciziile contradictorii conduc la erori care provoacă nemulțumiri în rândul părinților și al elevilor.

Profesorii ajung ținta preferată a tuturor: părinți, elevi, factori de conducere. Devin vinovații de serviciu pentru erodarea societății. Oamenii buni continuă să plece din sistem. În locul lor vin cei care văd din meseria de profesor doar vacanțele și siguranța pe termen lung la locului de muncă.

Ceea ce mai salvează situația este acel nucleu de oameni excepționali, tăcuți care se încăpățânează să facă treabă bună indiferent de situația sau condiții.

Profesorii buni sunt, în general, discreți și tăcuți

Sunt foarte mulți acești oameni dar sunt foarte discreți, nu fac gălăgie și nici nu se bat cu pumnul în piept cu realizările lor.

A existat la un moment dat o perioadă de câțiva ani în care nu prea au venit tineri în sistem. Elevi fiind erau conștienți că nu este simplu, nici ușor să fii profesor. Prea multă bătaie de cap, prea mult învățat, prea multe examene, salariile mai mici decât ale vânzătorilor de fast-food.

Intre timp miniștri, indiferent de culoarea politică, de partidul de proveniență s-au purtat precum vătafii de moșii. Puțini și foarte timid au încercat să facă ceva pentru creșterea calității corpului profesoral. Profesorii – neprofesori nu mai fac față elevilor care vin din familie cu mari carențe de educație, nici beizadelelor, nici elevilor buni.

Mass-media îi popularizează intens vorbind despre ei ca fiind reprezentativi pentru corpul profesoral românesc. Niciun cuvânt despre profesorii excepționali care au făcut din profesie un mod de viață și din școală o a doua casă.

Ei nu au timp să iasă la rampă să vorbească sau să se dea în spectacol. Ei merg la școală, merg la cursuri de perfecționare, învață odată cu elevii lor, fac pregătire cu elevii pentru concursuri și olimpiade, organizează activități extracurriculare și extrașcolare pentru elevii lor, au familii, poate și probleme de sănătate.

Ei nu au timp să vorbească despre ai și despre munca lor.

Ei sunt acel motor care țin cât de cât pe linia de plutire sistemul de învățământ românesc. Adevărat nu este nici cel mai bun, dar nici cel mai slab sistem de învățământ din Europa. Avem ca toate sistemele puncte tari și puncte slabe.

Pentru a merge înainte și pentru a progresa profesorii de calitate trebuie să iasă din umbră și să vorbească. Să ceară! Să se impună!

Divide et impera!

Pentru asta e nevoie de unitate. Dezbinarea nu face bine niciunei categorii profesionale, cu atât mai puțin corpului profesoral. Din păcate, profesorii cad pradă cu o ușurință inexplicabilă provocărilor de dezbinare.

Periodic în spațiul public apar ieșiri ale profesorilor împotriva educatoarelor și învățătorilor, ale învățătorilor împotriva educatoarelor și profesorilor, ale educatoarelor împotriva tuturor, ale profesorilor de diferite discipline între ei. Consecința directă este diminuarea respectului pe care părinții și elevii îl au pentru cadrele didactice. Iar acțiunile ministresei nu sunt deloc în măsură să îmbunătățească imaginea profesorului român.

Cum să nu fie umilite cadrele didactice de către părinți, elevi, societate în condițiile în care ministresa însoțită de o armată de jurnalișți năvălește în clasă peste un cadru didactic și îl mustră țipând…că țipă la copii?

Cum să fie respectate cadrele didactice când ministresa cheamă la consultări un vlogger și un cântăreț cu moralitate și talent îndoielnice, dar niciun profesor?

Dar acum nu este vorba despre ministresa, ci despre profesori și vina pe care o au ei înșiși pentru situația în care se află.

Dacă vor ca statutul lor de Cenușărese să se schimbe profesorii buni trebuie să vorbească, să iasă la rampă

Vorbiți dragi colegi despre orele pe care le petreceți pentru a fi la zi cu nevoile copiilor.

Vorbiți despre cursurile pe care le plătiți cu bani grei din bugetul familiei.

Vorbiți despre sutele de documente pe care le întocmiți în fiecare an.

Vorbiți despre examenele de care trebuie să treceți.

Vorbiți despre timpul pe care îl petreceți pentru a remedia erorile din manuale.

Vorbiți despre cei care nu fac cinste acestei profesii.

Vorbiți despre abuzurile din sistem.

Vorbiți despre fiecare succes pe care îl obțineți alături de elevii voștri.

Vorbiți cu curaj, argumentat, cu dovezi.

Vorbiți!

Un profesor bun își lasă definitiv amprenta asupra dezvoltării armonioase a elevilor săi, printr-o sumă de calități esențiale care îl ajută pe acesta să progreseze, este un model.