Despre bilete la teatru, cruzime și o lume condusă de minți fără suflet – Stigmatizat

M-am întrebat adesea cum poate un om educat, rafinat, cultivat, să devină autorul unor atrocități greu de imaginat. Cum e posibil ca o minte sclipitoare, formată în biblioteci și amfiteatre, să se transforme într-o unealtă a răului? Răspunsul mi-a venit, de-a lungul anilor, prin sute de fețe, povești și tragedii.

Inteligența, oricât de înaltă ar fi, nu e dovada iubirii. Studiile nu sunt garanția empatiei. Diploma nu înlocuiește sufletul. Și tocmai acei oameni care par „elita” – olimpici, doctori, savanți – s-au dovedit, în momente de cumpănă, capabili să comită răul cu o eficiență aproape clinică.

Nu trebuie să căutăm doar în istorie. Trăim cu răul și astăzi, la cinci ani după mascarada care ne-a indus frica, ne-a ridicat drepturile, ne-a interzis libertatea. În timpul așa-zisei pandemii, am primit sute de mesaje, telefoane, emailuri. Oameni pe patul de spital, cu tuburi în nas și vocile slăbite, mă rugau să-i salvez. „Ne omoară”, spuneau. „Nu ne lasă să ieșim. Ne izolează.”  Nu era ficțiune. Nu era paranoia. Erau oameni reali, rupți de cei dragi, fără apărare, iar cei care le hotărau soarta purtau titluri academice și își spuneau „experți”.

Vă rog să nu înțelegeți greșit, majoritatea oamenilor inteligenți sunt și plini de iubire, însă eu aici vreau să arăt că elita nu vine la pachet cu bunătatea și acceptarea.

Prieteni, cu toții am citit și am văzut documentare, da? Ted Bundy, elegant, student la psihologie, cu zâmbet magnetic și o minte ascuțită ca lama. A ucis zeci de femei. Nu impulsiv, nu într-un moment de furie. Ci cu premeditare, cu grijă, cu seducție. Ca un chirurg al crimei. El e dovada vie că un om educat poate să devină mai periculos tocmai pentru că știe cum să manipuleze, cum să păcălească, cum să-și ascundă hidoșenia în spatele unei fațade respectabile. Avea un IQ ridicat, se îmbrăca elegant, știa cum să vorbească și cum să inspire încredere. Cu toate acestea, a ucis cel puțin 30 de femei, iar adevărata cifră ar putea fi mult mai mare. L-am văzut în documentar, în sala de judecată – calm, zâmbitor, chiar fermecător – și mi-am dat seama că educația lui nu l-a făcut mai uman. A fost, în cel mai pur sens, un prădător care a folosit toate instrumentele intelectului său pentru a manipula și a distruge.

Despre bilete la teatru, cruzime și o lume condusă de minți fără suflet – Stigmatizat

În timpul pandemiei, exact astfel de oameni decideau peste noapte cine are voie să iasă din casă și cine nu. Cine poate munci. Cine poate respira fără mască. S-a interzis plimbatul în parc, mersul la biserică, întâlnirea cu propriii părinți. Cei care refuzau să se supună erau stigmatizați, excluși, uneori închiși. Iar cei care impuneau toate aceste măsuri – olimpici, profesori universitari, birocrați cu distincții – nu doar că nu ascultau vocea oamenilor, dar râdeau de ea. Mă uitam în jur și vedeam cum empatia era evacuată din viața publică, înlocuită de un limbaj tehnocratic, rece, violent prin indiferență, dar care folosea cuvantul ”responsabil”.

Responsabil este badea Vasile care a crescut 11 copii în vârful dealului, nu acea păpușă robotizată care pulverizează spray pe manerul de la metrou și îi îndeamnă și pe ceilalți să o facă. Ce mizerie de sloganuri circulau, împinse de acești așa-ziși intelectuali, care manipulau și călcau în picioare libertatea mai rău ca în cel mai atroce lagăr, dar cu față modernă. Ceva de genul: ”Mori pentru binele tău, fii fericit că te torturăm”. Aceasta este imaginea de ansamblu a acelor ani.

Și nu mă pot opri din a mă gândi la alte figuri malefice din istorie. Andrei Chikatilo – profesor, tată de familie, dublu licențiat. A ucis peste 50 de persoane. Nu ignoranța l-a dus acolo. Ci cruzimea mascată sub un aer de normalitate. S-ar spune că un profesor ar trebui să aibă o legătură firească cu inocența, cu viitorul, cu educația copiilor. Și totuși, el i-a vânat și i-a ucis cu o cruzime de neconceput. Rodney Alcala, cu IQ peste 140, și-a folosit inteligența pentru a ademeni și ucide. Un geniu care comitea atrocități greu de imaginat în timp ce apărea senin la TV.

Joseph Mengele, doctor strălucit, a făcut experimente pe copii gemeni, cu o precizie monstruoasă. Cine nu a auzit de Menghele, doctor în medicină și antropologie, a experimentat ucigând zeci de copii și femei în lagărul de la Auschwitz cu o detașare care îți întoarce stomacul. Își alegea victimele cu interes „științific” și, uneori, le oferea bomboane înainte de a le mutila. Seamană al dracului de tare cu biletele la teatru.

În acei doi ani de pandemie, am trăit același scenariu. Numai că scena era globală. Unii oameni au fost închiși în camere, izolați, fără apărare. Pe unii am reușit să-i salvez. Pe mulți alții, nu. Încă îmi sună în minte glasul unei femei care-mi spunea, în șoaptă: „Spune-le fiicelor mele că le iubesc. Mă țin aici. Nu vor să mă lase.” Avea vocea stinsă, dar lucidă. Știa că urmează să moară, și nu de boală, ci de sistem. Sistemul acela „științific”, „sigur”, „supervizat de experți”. Despre Cyntia nu pot povesti că e tare dureros. Este posibil să mai găsiți încă articolul în ziar cu toate printurile de pe whatsapp dintre ea și maică-sa sau sora, îmi cer scuze că nu mi-amintesc exact acum când scriu.

Spitalele Groazei: Strigătele de salvare ale unei fete. Nu a mai ieșit vie din Spitalele groazei

Am văzut apoi cum rudele erau puse în saci negri, fără adio, fără lacrimi, fără sens. A fost o moarte birocratică. Impersonală. Neomenească. Într-un stat în care tehnocrația a ucis bunul simț, iar diplomații fără suflet ne explicau de pe ecran că „așa trebuie”. Nu, nu trebuia așa, era necesară libertatea de a alege, trebuiau respectate drepturile elementare ale omului. Și apoi prevenită și vindecată boală. Nu ucidem la întâmplare tot ce prindem susținând că suntem responsabili și salvăm. Pe cine de cine ați salvat, specialiștilor?

Îmi vine greu să accept că acești oameni au trecut prin aceleași biblioteci ca noi, că au citit aceleași texte fundamentale despre om, despre suferință, despre etică. Și totuși, nici cunoașterea, nici diplomele, nici IQ-ul nu i-au învățat să iubească. Studiile pot să-ți antreneze logica, dar nu și inima. Poți memora Kant sau Descartes fără să simți nicio urmă de compasiune pentru cel de lângă tine.

Mai dureros este că unii dintre acești indivizi nu doar că erau „monștri solitari”, ci aveau poziții de putere. Shiro Ishii, medic și general japonez, conducea Unitatea 731, unde a făcut experimente biologice pe prizonieri chinezi. A fost educat, a avut autoritate, și a acționat fără pic de umanitate. După război, a fost protejat de americani pentru informațiile medicale pe care le deținea – încă o dovadă că inteligența poate fi tranzacționabilă, chiar și atunci când este contaminată de rău.

Sau, dacă vreți o figură care pare desprinsă dintr-un roman gotic, H.H. Holmes, primul criminal în serie „modern” din America, absolvent de medicină, care și-a construit propriul „hotel al morții” în Chicago, cu camere secrete, trape și camere de gazare. El nu a fost doar un criminal, ci și un arhitect al crimei, un om cu o minte sclipitoare și o inimă complet moartă.

Toți acești oameni au demonstrat același lucru: că nu contează câte cărți ai citit, ce diplome ai pe perete sau cât de fluent ești într-o conversație academică. Dacă lipsește empatia, dacă nu ai capacitatea de a simți durerea celuilalt, toate acestea sunt doar unelte pentru distrugere. Mintea poate fi un instrument de lumină, dar și o armă letală, iar istoria e plină de minți strălucite care au ales întunericul.

Nu, studiile nu te fac mai bun. Nu te învață să iubești. Ele te pot face doar mai eficient în ceea ce alegi să faci – iar dacă ceea ce alegi este răul, atunci devii cu atât mai periculos. Cam asta este povestea noastră despre academicieni și badea Vasile cel cu 11 copii, care miroase a brânză și a usturoi. Avem nevoie de elita ca sî ne arate drumul, îî apreciem pe profesori, pe medici, sunt oameni extraordinari. Dar asta nu este o conditie sine qua non.

Dacă un mare actor îmi spune că cei 11 copii ai lui badea Vasile sunt needucați, murdari și nu au aceleași drepturi cu el, atunci el și cei ca el decad în fața mea. Dacă un mare sportiv trece de la reclama la apa plata, la reclama la mască și îmi indurerează unul din cei 11 copii urmarindu-l cu drona că nu poartă mască singur în vârf de deal, nu numai că îi ia dreptul lui la a trăi, la a respira, dar dovedește că ei, elitele, ne pot curma și nouă, tuturor, visele, speranțele și viața.

Pe unii dintre acești oameni îi știu și sunt de isparavă, deștepți, iubitori, cu dragoste pentru ființare, pentru libertate. Dar nu-i uit nici pe ceilalți. Olimpicii. Premianții. Cei care ne predau lecții de civism, de morală, de știință. Cei care dădeau bilete la teatru pentru un vaccin, ca o recompensă perversă pentru o decizie care ar fi trebuit să rămână liberă. Cei care au tratat corpul uman ca pe un teren de testare și conștiința ca pe un obstacol. Ei, cu diplomele lor, au făcut într-un interval de doi ani cât au reușit două războaie mondiale în peste o sută.

În acest masacru modern, chipurile răului nu au fost doar înfiorătoare – au fost respectabile. Iar lecția e dură: nu trebuie să porți o cagulă ca să fii periculos. Uneori, cei mai distrugători oameni poartă costum, stau la televizor, zâmbesc politicos și sunt primiți cu onoruri.

Nu, studiile nu te fac mai bun. Nu te învață să iubești. Dacă lipsește empatia, dacă nu ai capacitatea de a simți durerea celuilalt, toate acele diplome devin arme. Și atunci inteligența, fără suflet, devine cea mai perfidă formă de teroare.

Și aici aduc respectul și dragostea mea pentru toate elitele, prieteni și neprieteni, oameni care acceptă un crez, acceptă libertatea celuilalt, dreptul de a respira, de a mânca (ce vrea el 😀 ), de a se mișca, de a alege. Respectul meu pentru elitele care iubesc pe cei care nu sunt la fel ca ele sau care măcar le acceptă drepturile egale de a fi.

Cristi Iordache

călător pe la reviste pe la câteva edituri “…spunea mama: fluturii făceau curte florilor şi-atunci am mişcat prima dată, apoi zi de zi pântecu-i zvâcnea aşa cum ţi se zbate ochiul stâng. când m-am născut căzuse bruma. eu n-am vrut sa ucid fluturii” în rest, căţărare liberă

Distribuie acest articol Oficial Media