Dinu Manolache, actorul cu mult farmec care a murit la doar 43 de ani - Oficial Media

Oficial Media

Echipa unui ziar nu este formata doar din redactori, ci mai ales din cititorii săi!

Dinu Manolache, actorul cu mult farmec care a murit la doar 43 de ani

Sunt foarte mulţi actori care se arată chiar interesaţi să se dezvăluie la fiecare pas, să le comunice spectatorilor experienţele lor din culise după ce luminile rampei se aprind, sau momente din viaţa lor personală. Cu Dinu Manolache n-a fost așa.

Răsfoind publicaţiile timpului, căutând fotografii, cronici, interviuri, informaţii pentru a alcătui un portret al actorului Dinu Manolache, am constatat că a dat rar interviuri, că era zgârcit în a-şi expune viaţa personală şi mai ales boala care-l măcina, deşi era atât de tânăr. Şi atunci când a dat câte un interviu nu a făcut-o pentru a-şi mărturisi neliniştile, îndoielile, ranchiunile din teatru. A arătat cât era de bine instruit. Pe lângă farmecul personal, despre care vorbea cu multă modestie, actorul era profund și avea o cultură solidă. Adesea spunea: “Eu consider că a fi actor este o profesie şi atât. Viaţa e altceva, sau, mai bine zis, altundeva”.

Dinu Manolache s-a născut în 13 mai 1955. Rogova, județul Mehedinți. Inima lui a încetat să bată mult într-o zi de toamnă, prea devreme, la numai 43 de ani. Era 3 septembrie. Fusese o zi fatidică din acel 1998, an când a murit Coca Andronescu, Leopoldina Bălănuță, Dumitru Furdui. A absolvit Institutul de Artă teatrală şi Cinematografică în 1980, la clasa Octavian Cotescu.

A debutat cu rolul “Vasile” în filmul „Cine mă strigă?”, în regia Letiţiei Popa în 1979 și devine cunoscut după ce joacă în filmul “Fata morgana”, în regia lui Elefterie Voiculescu, un film cu mare succes la public, unde a avut-o ca parteneră pe frumoasa actriţă Diana Lupescu. A mai interpretat roluri în: „Semnul Şarpelui”, în regia lui Mircea Veroiu; „Mult mai de preţ e iubirea” (1982) , în regia lui Dan Marcoci.

În 1983, debutează televiziune, cu rolul servitorului Fabrizio din filmul „Hangiţa”, o adaptare pentru TV după piesa de teatru scrisă de Carlo Goldoni, în regia lui Constantin Dicu, unde joacă alături de Mitică Popescu, Dana Dogaru, Coca Andronescu, Ovidiu Schumacher.

Pe lângă activitatea pedagogică de la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, unde a fost asistentul lui Mircea Albulescu, contribuind la formarea generaţiilor întregi de actori, Dinu Manolache a debutat pe scena Teatrul Mic din Bucureşti, în 1979, în spectacolul cu piesa “Copiii lui Kennedy”, în regia lui Dragoş Galgoţiu. Tot acolo, a lucrat cu regizorii: Cătălina Buzoianu, Silviu Purcărete, Cristian Hadji Culea.

Între 1983 şi 1989 joacă pe scena teatrului amintit, roluri ca: Ligurio din „Mătrăguna” de Niccolo Machiavelli, Jean din „Mitică Popescu” de Camil Petrescu, Pătru cel Scurt din „Nişte ţărani” de Dinu Săraru sau Azazelo din „Maestrul şi Margareta” de Bulgakov, în regia Cătălinei Buzoianu. De asemenea, joacă şi semnează regia câtorva spectacole de teatru radiofonic, precum „Idolul si Ion Anapoda” de G.M. Zamfirecu, „Desculţ în parc” de Neil Simon sau „Trei nopţi cu Madox” de Matei Vişniec.

Căsătorit cu actriţa Rodica Negrea, împreună au o fiică, Ilinca, care este actrița Teatrului Mic și Foarte Mic din București. Iată ce spunea actrița despre soțul său într-un interviu:“Ne-am cunoscut în facultate, ne-am iubit, ne-am luat, am fost fericiţi. Ilinca este cel mai frumos dar de la Dumnezeu. A moştenit foarte multe de la tatăl ei. Cel mai frumos lucru pe care Ilinca îl are de la Dinu este felul în care trăieşte bucuria, bunătatea, râsul. Mă bucur că lumea o iubeşte aşa cum l-a iubit şi pe Dinu. A fost atât de bun şi de frumos, chiar şi în momentele în care vorbea despre sfârşitul pe care îl simţea. A plecat atât de repede dintre noi… Pe scenă am evitat să fim împreună, eram diferiţi ca stil. Am jucat împreună în „Nişte ţărani“, de Dinu Săraru, şi în „Scaunele“, de Eugène Ionesco. Ca tipologie eram foarte diferiţi, de aceea când lucram cu el ieşeau scântei. Dar aşa scoteam la iveală acea căldură care dă viaţă situaţiei. Aveam moduri total diferite de abordare şi de energie. El era la şcoala lui Octavian Cotescu, format într-un realism imediat. Mai târziu am „furat“ de la el asta. Eu aveam şcoala Olgăi Tudorache, care înseamnă enorm, dacă ştii să o faci bine. Dinu a fost pentru mine o mare sursă de inspiraţie. Chiar dacă atunci când era încă în viaţă nu am înţeles câte am de învăţat de la el, după ce Dinu nu a mai fost, de multe ori m-am raportat la el… Deseori m-am surprins analizând replici sau situaţii, aşa cum mă gândeam că ar fi făcut Dinu.”

Dinu Manolache despre viață și teatru:

“Drumul către sine nu înseamnă să fii tot timpul acelaşi, să te cauţi într-un punct fix, ci este o căutare în care urci treptat, cu surprindere, uneori deziluzionat, alteori cu o încântare copilărească. Toate studiile psihanalitice demonstrează că în om se află şi măştile cele mai întunecate, dar şi măştile ingenue care dilată spaţiul interior: dragostea, mirarea; toate trebuie descoperite, explorate şi apărate de tentaţiile facilului. În penumbra actorului stau toate personajele pe care le-a jucat, singurătăţile lui, lucrurile pe care nu le-a putut comunica, atmosfera unui spectacol, emoţia pe care simte că o trezeşte uneori în public, aşteptarea, speranţa…“

“Cred că nu există un actor care să nu aibă farmec. Nici măcar cei care joacă roluri de antipatic, de anti-eroi, personaje diabolice. Fiecare trebuie să aibă şarmul lui. N-am întâlnit antipatici perfecţi. Farmecul este un har şi în această meserie nu poţi trăi dacă nu-l ai. În general, actorilor li se pune o etichetă, de la primul spectacol jucat pe o scenă profesionistă: inocenţă, ingenuitate, bonomie, actor de dramă, actor de comedie etc.”

“Nu mă raportez la public. Îi învăţ şi pe studenţii mei. Arta constituie un mod de a-ţi expune sufletul, de a-l deschide spre o percepţie colectivă, care sporeşte înţelesurile viziunii interioare.”

“Arta teatrală trebuie întreţinută. Cultura nu este pură fascinaţie, ci are o viaţă care trebuie susţinută. La Operă se duce publicul care este pregătit. Nu poţi să iei de pe stradă pe cineva care nici măcar nu a văzut un spectacol la «Ţăndărică» şi să-l duci la Operă. Există nişte trepte care sunt urcate în timp. Iată de ce, cum spuneam, trebuie întreţinută cultura.”

“În tinereţe m-a interesat foarte mult ceea ce putea să-mi facă publicitate. Am muncit mult pentru a mă putea face cunoscut. Am lucrat în filme, în spectacole neimportante, dar mi-a servit, pentru a face să se vorbească despre mine. Apoi, acest drum a trebuit părăsit, pentru că popularitatea câştigată aşa e ca o capcană. E necesar să ştii să renunţi la timp la ispitele facile. Rareori am întâlnit actori cu popularitate şi totodată de valoare.”

“Eu am făcut revistă [a jucat în spectacole de teatru de revistă] şi ştiu cât este de greu, pentru că acolo se realizează primul impact cu teatrul al unui public, să-i zicem, mai comod. Dacă actorii de la revistă câştigă acest public, treapta spirituală următoare e deja ceva mai aproape, mai uşor de atins. Se formează un public pentru comedie, preferinţele pot evolua, se creează obişnuinţa de a veni în sala de teatru.” (Revista Teatrul Azi, 1-2 din 1997)

Din 2016, alături de George Constantin, Ștefan Bănică și Dem Rădulescu, Dinu Manolache a primit post-mortem o stea pe „Aleea Celebrităților” din Piața Timpului (Cocor), ca omagiu pentru întreaga sa activitate în domeniul teatrului și filmului. La ceremonie, Placheta Orașului București a fost oferită soței și fiicei sale. (foto)

 

Distribuie acest articol Oficial Media
Share