Știri din Târgoviște, Dâmbovița, România.

Emil Cioran: „Ideea de neajuns se naşte din excesul de dorinţe”

Emil Cioran (n. 8 aprilie 1911, Rășinari – d. 20 iunie 1995, Paris) a fost un filozof și scriitor român devenit apatrid și stabilit în Franța, unde a trăit până la moarte fără să ceară cetățenia franceză.

Epuizând încă din tinerețe interesul pentru filozofia de catedră, Cioran a părăsit devreme gândirea sistematică și speculațiile abstracte, pentru a se consacra unor cugetări profund personale. „N-am inventat nimic, am fost doar secretarul senzațiilor mele„, va constata mai târziu. Din eseurile apărute în limba română se desprinde portretul unui tânăr gânditor din anii treizeci, influențat de mișcarea de idei din acea epocă în care intelectualii români descopereau gândirea existențialistă (sub varianta ei românească, cu accente creștine și mistice, „trăirismul„).

Emil Cioran – Citate

Răzbunarea nu este întotdeauna dulce; odată ce se înfăptuieşte, ne simţim inferiori victimii noastre.

Dacă sunt sinistre cărţile mele, e pentru că nu scriu decât atunci când îmi vine să-mi trag un glonţ în cap.

Dacă un animal se ţicneşte, începe să semene cu omul. Priviţi un câine furios sau abulic; s-ar zice că-şi aşteaptă romancierul sau poetul.

Destul mi-am pierdut din lumină cerşind pomana înălţimilor. Sătul de tot felul de ceruri – mi-am lăsat sufletul biruit de podoabele lumii.

Să tălmăceşti o obsesie înseamnă s-o proiectezi în afara ta, s-o alungi, s-o exorcizezi. Obsesiile sunt demonii unei lumi lipsite de credinţă.

Dispariţia animalelor e un fapt de o gravitate fără precedent. Călăul lor a invadat peisajul; nimeni nu mai încape de el. Oroarea de-a vedea un om acolo unde cândva puteai să contempli un cal!

Cu cât exişti mai puţin pentru ceilalţi, cu atât eşti mai real în profunzime.

A iubi înseamnă a suferi şi cum mulţi fug de suferinţă, puţini ştiu să iubească.

Cutare cărţulie evlavioasă susţine că incapacitatea de a opta e semn că n-ai fi „luminat de lumina dumnezeiască”. Cu alte cuvinte, nehotărârea, această obiectivitate absolută, ar fi o cale a pierzaniei.

În durere omul cugetă prin simţuri. Acest paradox vrea să arate că, prizonier în obsesiunile durerii, omul nu mai poate desfăşura operaţiunile inutile de combinare a ideilor, ci lasă simţurilor libertatea de a proiecta ceea ce se petrece în frământarea lor. Aici este explicaţia faptului pentru ce toate creaţiunile izvorâte din suferinţă sunt de o sinceritate perfectă.

Ideea de neajuns se naşte din excesul de dorinţe. Însăşi conştiinţa răului n-ar fi posibilă fără agitaţia vrerilor neînfăptuibile. În bine, trăiesc acei ce vor puţin, a căror dorinţă e compatibilă cu dimensiunile vieţii. Dar când eşti ros de un jind năpraznic, universul e neîncăpător, e cădere, e rău. Nimic nu te mulţumeşte aici jos. Nefericirea nu-i decât neputinţă în supranatural; neputinţa ultimei curpinderi.

Prin orice poţi cădea în lumea asta, numai printr-o mare iubire nu. Iar atunci când iubirii tale i s-ar răspunde cu dispreţ sau indiferenţă, când toţi oamenii te-ar abandona şi când singurătatea ta ar fi suprema părăsire, toate razele iubirii tale ce n-au putut pătrunde în alţii ca să-i lumineze sau să le facă întunericul mai misterios, se vor răsfrânge şi se vor reîntoarce în tine, pentru ca în clipa ultimei părăsiri strălucirile lor să te facă numai lumină şi văpăile lor numai căldură.

Din moment ce nu putem fi fericiţi, de ce să nu căutăm să ne facem nefericirea creatoare, dinamică şi productivă?

Trebuie să ne obişnuim să nu posedam nimic. În acest sens, am făcut o bună ucenicie în cei douăzeci şi cinci de ani petrecuţi prin hoteluri.

Toată viaţa am fost îndrăgostit de vremea rea. Norii mă liniştesc; dacă dimineaţa, din pat, îi văd trecând, mă simt în stare să înfrunt ziua.

Omul e superficial şi mizerabil, el vrea să lase urme vizibile şi nu izbuteşte decât vânzolindu-se în faţa semenilor săi, în loc să aspire la Dumnezeu şi, asemenea Lui, să se îngroape în sine, să refuze să se manifeste, să se cufunde în fericirea de a nu lăsa nici o urmă, să adopte condiţia de necunoscut, să se piardă în extazul anonimatului.

autori.citatepedia.ro