Gheorghe COZORICI, actorul comparat cu Richard Burton

A murit la 60 de ani, în 1993, din cauza problemelor de sănătate. Nu există român care să nu-și amintească despre siguranța glasului, cu vibrație puternică, sau o poezie recitată de către Gheorghe Cozorici, actorul care face parte din promoția de aur a teatrului românesc, (1956), alături de: Silvia Popovici, Sanda Toma, Eliza Plopeanu, Amza Pellea, Constantin Rauţki, Victor Rebengiuc, Draga-Olteanu Matei, Silviu Stănculescu, Mircea Albulescu, Marin Moraru, Tamara Buciuceanu, George Constantin. Este actorul pentru care teatrul însemna arta cuvântului rostit cu inflexiuni poematice.

Actorul s-a născut la 16 iulie 1933 în comuna Arbore, jud. Suceava şi se trage dintr-un neam de moldoveni care știau cum să sape o fîntână. I-a fost destinat ca să sape în adâncul uman al personajelor pe care le avea de interpretat.

Muncea la Uzinele Vulcan din Bucureşti când s-a prezentat la admitere la IATC, Facultatea de Teatru, secţia Actorie. A fost admis la clasa Aurei Buzescu despre care va declara apoi într-un interviu: „Aura Buzescu ne spunea: «Să ştiţi, copii, că nu sunteţi decât un boţ de lut. Personajul trece în tine şi deci tu eşti boţul de lut… Şi în prima zi modelezi în el ca un sculptor. E lutul tău. Dar dacă l-ai lăsat aşa, el se usucă şi a doua zi nu-l mai poţi modela, pentru că se sfarmă. Ş-atunci, întotdeauna trebuie să ai personajul cu tine, să-l ţii moale, să te gândeşti tot timpul la el, pentru că numai gândurile tale îl modelează.»”

În 1956, după absolvirea Facultăţii de Teatru, pleacă împreună cu unii colegi de promoție: Silvia Popovici, Sanda Toma, Eliza Plopeanu, Amza Pellea, Constantin Rauţki, Victor Rebengiuc, Radu Penciulescu, alături de regizorul Vlad Mugur, la teatrul din Craiova, ca să facă ,,un altfel de teatru”.  Joacă doi ani în nouă spectacole roluri total diferite ca gen.

Din 1959 este angajat la Teatrul Naţional  “I L. Caragiale” din Bucureşti, scena pe care va juca toată viața. “A fost dintre cei mai minunaţi, nu numai actori, dar şi cei mai minunaţi oameni pe care i-am cunoscut în teatru. Îl numeam «Prinţul»…” îl descria peste ani colega sa, actrița Ilinca Tomoroveanu.

Ghiţă Cozorici – aşa cum i se spunea –uimea prin timbrul său inconfundabil, avea o disciplină a gestului care era înnobilat prin eleganţă şi expresivitate în scenă. După interpretarea lui Becket din spectacolul ,,Becket sau onoarea zeilor” de Jean Anouilh, a fost comparat cu marele actor de film Richard Burton. A fost un interpret de geniu al versului. “Luceafărul” eminescian rămâne o dovadă vie în acest sens, un document sonor unde actorul comunică prin inflexiunile vocii sale sensurile filosofice ale poemului, nu relatarea cu mare efect la public a poveştii.

Cine nu l-a iubit pe Ghiţă ?! – spunea peste ani fosta lui colegă, actrița Sanda Toma-  Pot să vă spun aşa: ascultaţi-i glasul spunând <<Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie>>, recitând <<Scrisoarea a III-a>> sau <<Luceafărul>> şi veţi înţelege cine a fost artistul şi omul Gheorghe Cozorici… Când am vorbit cu el ultima oară la telefon, ieşise din spital. Glasul său era blând şi trist, îl am şi acum în urechi. A fost unul dintre artiştii pe care i-am preţuit enorm, repet, nu numai pentru faptul că era un mare actor, pentru că era cuprins de o modestie extraordinară, modestie pe care am încercat s-o împrumut şi eu (…)”.

Mihai Niculescu adună cele câteva poezii păstrate în Fonoteca de Aur a Radiodifuziunii Române, recitate de către actor după 1990 și alcătuiește un CD pe care îl prefațează cu ale sale gânduri:“A fost un om bun, a fost un mare actor, a fost modest, cinstit şi sincer. N-a cerut nimic şi a oferit mult. Şi-a împlinit destinul ca şi ceilalţi mari din generaţia sa. Ajuns în rai, recită Luceafărul pentru defătarea lui Dumnezeu şi a alesului său, Eminescu”.

La 24 de ani, interpretează rolul din spectacolul cu piesa “Hamlet”, de W Shakespare, alături de: Amza Pellea, Constantin Rauţchi, Silvia Popovici şi alţii. Rămâne în memoria teatrului românesc și în istoria sa, în galeria de interpretări a acestui personaj despre care precizase la un moment dat într-un interviu: “Să nu uităm că prin «nebunie», Hamlet face parte din marea galerie de clovni tragici. Actorul care are fericirea să ajungă la acest pisc al dramaturgiei tuturor timpurilor, care se cheamă Hamlet, trebuie să pornească la drum de la frumuseţea textului – nu de la «a fi sau a nu fi», care vine mai târziu, – ci de la acea lecţie pe care Shakespeare însuşi, prin Hamlet, le-o dă actorilor din piesă, ca şi celor de azi: «Potriveşte fapta cu vorba şi vorba cu fapta/ Ia aminte să nu depăşeşti măsura» fiindcă tot ce se abate de la scopul teatrului, acest scop fiind încă de la începuturile sale şi până-n zilele noastre «Să fie o oglindă a firii, s-arate virtuţi adevărate./ Păcatului icoane lui şi tuturor lucrurilor adevărata lor înfăţişare».”(Gong, 1987)

Dintre rolurile interpretate pe scena Teatrului Național amintim: ”Tragedia optimistă” de Vsevolod Visnevski, ”Surorile Boga” de Horia Lovinescu, ”Nora sau Casa cu păpuşi” de Henrik Ibsen, ”Domnişoara Nastasia” de G.M.Zamfirescu, ”Apus de soare” de Barbu Ştefănescu Delavrancea, ”Romeo şi Julieta” de William Shakespeare, ”Becket” de Jean Anouilh, ”Regele Lear” de William Shakespeare, ”Danton” de Camil Petrescu, ”Medeea” de Seneca, ”Generoasa fundaţie” de Antonio Buero Vallejo, ”A treia ţeapă” de Marin Sorescu, ”Caligula” de Albert Camus, ”Tinereţea lui Moromete” de Marin Preda, ”Zbor deasupra unui cuib de cuci” de Ken Kesey, ”Despot Vodă” de Vasile Alecsandri, ”Vassa Jeleznova” de Maxim Gorki, ”Moştenirea” de Titus Popovici, ”Avram Iancu” de Lucian Blaga. Ultimele roluri au fost în ”Cabinierul” de Ronald Harwood, ”Livada de vişini” de A.P. Cehov şi ”Familia lui John” de Simon Gray.

De-a lungul carierei sale, Gheorghe Cozorici a dat rar interviuri, pentru că evita să vorbească despre procesul creaţiei, în teatru sau film, ce presupune drumul spre găsirea personajului de interpretat: “Mi-a fost frică de întrebări stereotipe de genul: «Cum aţi făcut rolul?»” Întrebare la care Calboreanu a răspuns pe vremuri cuiva astfel: «Cum l-am făcut? Cum l-ai văzut!»” “În teatru, textul trebuie visat. Spontaneitatea vine pe urmă, ea este parte din arta actorului, iar arta actorului nu se face pe moment, cu un text improvizat, ci este rezultatul unei munci de laborator intim.” (Eva Sârbu- Interviuri uitate)

FILM

În dicţionarul actorilor de film, Gheorghe Cozorici este trecut cu un curiculum vitae sumar, chiar lipsit de importanţă, peste care se poate trece cu vederea ușor. Cine nu știe cine a fost Gheoghe Cozorici în teatru, nu-i va căuta filmele nici nu-și va face o imagine despre actor în film, citind în dicționar. Destinul cinematografic al actorului este unul dintre cele mai ciudate. Singur se scuza într-un interviu: “Nu e vina nimănui când mi-au cerut «datele» nu le-am dat, mi se părea că n-am ce, am făcut puţine filme, că nu se cade”. (Eva Sârbu – Interviuri uitate)

În film, a debutat în 1960, cu rolul din “Mândrie”, în regia lui Marius Teodorescu, apoi a fost distribuit în filmele: Apu urmat apoi filmele: ”Partea ta de vină”, regia Francisc Munteanu, (1962), ”Pădurea spânzuraţilor” regia Liviu Ciulei, (1964), ”Gioconda fără surâs”, regia Malvina Urşianu, (1967), ”Prea mic pentru un război atât de mare”, regia Radu Gabrea, (1969), ”Ciprian Porumbescu”, regia Gheorghe Vitanidis, (1972), ”Ştefan cel Mare – Vaslui 1475” şi ”Fraţii Jderi”, regia Mircea Drăgan, 1(974), ”Patima” regia George Cornea, (1975), ”Instanţa amână pronunţarea”, regia Dinu Cocea, (1976), ”Aurel Vlaicu”, regia Mircea Drăgan, (1977), ”Urgia”, regia Andrei Blaier, Iosif Demian, (1977), ”Clipa”, regia Gheorghe Vitanidis, (1979), ”Ancheta”, regia Constantin Vaeni, (1980), ”Vânătoare de vulpi” regia Mircea Daneliuc, (1980), ”Capcana mercenarilor” regia Sergiu Nicolaescu, (1981), ”Omul şi umbra” regia Iulian Mihu, (1981), ”Comoara” regia Iulian Mihu, (1981),”Stele de iarnă” regia Cristiana Nicolae, (1981), ”Un echipaj pentru Singapore” regia Nicu Stan, (1981), ”Dragostea şi revoluţia”regia Gheorghe Vitanidis, (1983), ”Imposibila iubire” regia Constantin Vaeni, (1983), ”Ciuleandra”regia Sergiu Nicolaescu, (1984), ”Zbor periculos” regia Francisc (Munteanu, 1984), ”Din prea multă dragoste” regia Lucian Mardare, (1985), ”Furtună în Pacific” regia Nicu Stan, (1985), ”Trenul de aur” regia Bohdan Poreba, (1986), ”Moartea unui artist” regia Horea Popescu, (1989)

În film, actorul devine personaj altfel decât în teatru, iar pelicula care este un celuloid, nu iartă nimic, prinde mult mai ușor starea interioară a actorului, dacă acesta nu devine personaj. De aceea la început, când era distribuit într-un rol de film, era panicat, din cauza fricii de “a nu găsi cuvântul, verbul, panica lipsei timpului de gândire. Teama că înşir vorbe pe care nu am avut timp să le gândesc. Sigur că mie mi-a dispărut acea frică de aparat şi nu pot să trec peste asta fără să-l amintesc pe Mircea Drăgan şi «Fraţii Jderi» şi «Ştefan cel Mare»”.

A fost distribuit în roluri de film până în 1989, iar „Ştefan cel Mare” în regia lui Mircea Drăgan, „Pădurea spânzuraţilor” în regia lui Liviu Ciulei, „Gioconda fără surâs” în regia Malvinei Urşianu, „Moartea unui artist” în regia lui Horia Popescu, „Capcana mercenarilor” şi „Ciuleandra” în regia lui Sergiu Nicolaescu, “Dragostea şi revoluţia” şi ‘Clipa” în regia lui Gheorghe Vitanidis sunt doar câteva filme în care a jucat memorabil.

Iată ce spunea despre rolul din filmul “Clipa” : “Filmul pe care l-a făcut Vitanidis după cartea lui Săraru reprezintă, şi ca timp de gândire şi ca travaliu, această trecere a omului prin purgatoriu.”(…) “Există comanda aceea «Motor!» Şi oamenii din spatele aparatului de filmat care îmi vânează expresia în timp ce eu rostesc un text învăţat cu o oră înainte, ca nu cumva să-l tocesc, ca să fiu spontan.După părerea mea nu se creează astfel spontaneitatea, ci golul acela din privire…. Acolo, pe platou, ştiu că-mi vine travelling-ul peste picioare, că-mi intră reflectoarele în ochi, că strigă regizorul «Intră, Ghiţă!» Şi de toate acestea trebuie să fac abstracţie şi să ţin cont în acelaşi timp. Spontaneitatea vine pe urmă. Ea se face printr-o muncă de elaborare, ea face parte din arta actorului. Iar arta actorului nu se face «pe moment» şi cu un text improvizat, ci este rezultatul unei munci de laborator, de studiu.”

Gheorge Cozorici despre…

Evoluţie. “Ştiţi povestea lui Leonardo da Vinci de pe timpul când lucra fresca de la Santa Maggiore? Este aşa: avea totul gata. Numai pe Iuda nu-l avea, nu-l găsise. Şi umblând el prin piaţă, într-o zi, vede un om şi-şi spune: «Ăsta-i Iuda!» Vorbeşte cu el, se tocmeşte, se înţeleg şi-l duce la frescă. Fresca este sub o draperie. Da Vinci trage draperia şi când se întoarce, modelul, Iuda, plângea. «De ce plângi domnule?» Se miră Vinci. «Te-a impresionat fresca?» «Nu!»- spune omul –«nu, dar ştiţi, acum zece ani v-am pozat pentru Cristos! » Totul depinde de modul cum evoluezi. Şi asta nu depinde numai de tine. Depinde de om. De cel care este supus unui efort firesc să urce o treaptă a umanităţii în tendinţa lui de a ajunge cât mai bine, spre cât mai frumos. Dar acolo se ajunge numai trecând prin purgatoriu.”

Putere. ,,Am întâlnit funcţii, nu oameni! Important mi se pare mie că, oricând, dar mai ales atunci când porţi însemnul puterii, este să fii om. Un om, acolo. Un om care să dea tot ce are mai bun şi să nu pună în balanţă ce a primit pentru asta.”

Personaj. „Mă încredinţez unui personaj. Asta poate să sune a «depersonalizare», dar face parte din meseria actorului. Şi este o chestiune paradoxală: cu cât te depersonalizezi, cu atât capeţi o mai mare personalitate. Cu cât intri mai adânc în biografia personajului, cu cât te întorci mai în urmă în acea biografie, cu atât faci un salt mai mare înainte.”

Gheorghe Cozorici nu vorbea despre lecturile şi dorurile lui, despre sfâşierile lăuntrice, despre chinul creaţiei. Pentru că, aşa cum spunea : “Un actor trebuie să ştie cu precizie matematică ce are de gândit, pentru ca să ştie mai apoi cum să rostească acele gânduri.” În relaţiile cu ceilalţi degaja firesc şi naturaleţe, observa atent viaţa şi nu lăsa să se vadă nimic din viaţa sa personală. A fost căsătorit cu Elena Jean, în tinerețe, de profesie sufleur, nu au avut copii. După niște ani buni  de la divorț, ea s-a recăsătorit cu actorul Jean Constantin. N-a apucat să se bucure de prea multă libertate după Revoluția Română din 1989 căci a decedat într-o zi de 18 decembrie 1993, în Bucureşti, la doar 60 de ani.

În 1967, Gheorghe Cozorici a fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa a IV-a „pentru m erite deosebite în domeniul artei dramatice, iar în 1979 i s-a decernat Premiul ACIN  pentru rolul din filmul ”Clipa”.

În iulie 2003 Uniunea Autorilor şi Realizatorilor de Film din România (UARF) a pus la mormântul actorului de la Cimitirul “Bellu” din București o placă comemorativă din marmură.

Monica Andrei

MONICA ANDREI este teatrolog. A absolvit Facultatea de Teatru de la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică “I.L Caragiale”, București – România. Are master în Management și Marketing Cultural. A publicat numeroase articole, cronici, interivuri în publicații despre cultură pe suport de hârtie („Național”, „Oameni singuri”, „Paranormal”, „Dracula”, „Teatrul Azi”, „Liceenii”, Revista „Starea de Urgență”, Revista „Theatron”, Revista „Magazin Istoric”, Revista “Biblioteca Bucureștilor”), dar și în mediul online (Revista la Plic, www. Ziarul Metropolis, www.Scriecustiloul, www.Stiridebine, Revista 13). A colaborat cu Radioul Național postul Radio Cultural pentru emisiunile: „Scena și Ecranul”, „Tentații culturale”, „Arte”, „Cinemagia”. A editat și redactat albumele Teatrului Metropolis: “7 ani de Metropolis” și „Istoria Teatrului Metropolis”.

Distribuie acest articol Oficial Media