IN MEMORIAM MIHAI SORA – ”Întotdeauna sunt în dialog cu ceva sau cu cineva”

În 1948 se întoarce în țară și este constrâns să rămână. Lucrează ca funcționar la serviciul de presă al Ministerului de Externe (1948-1950), șef al redacției de literatură a Editurii în Limbi Străine de pe lângă Institutul Român pentru Relațiile Culturale cu Străinătatea (1951-1954), redactor-șef al compartimentului “Moștenirea literară” al Editurii de Stat pentru Literatură și Artă (E. S. P. L. A.), unde inițiază seriile “Biblioteca pentru toți”, “Scriitori români” și altele (1954-1969), șef al serviciului Biblioteci din Ministerul Învățământului (1970-1977), de unde se pensionează. Debutează editorial la Editura Gallimard, în Franța, cu Du Dialogue intérieur. Fragment d’une Anthropologie métaphysique (1947).

Editura mai anunța două volume, Unité et pluralité. Notes pour une métaphysique de l’ “ens creatum” și La Notion de la Grâce chez Pascal. Essai de morphologie du théocentrisme, ale căror manuscrise s-au pierdut. Peste mai bine de trei decenii, redebutează în țară cu volumul Sarea pământului. Cantată pe două voci despre rostul poetic (1979). După mai multe “interdicții de semnătură”, publică A fi, a face, a avea (1985) și pregătește manuscrisul volumului Eu & tu & el & ea… sau Dialogul generalizat.

A tradus din franceză Jean-Jacques Rousseau, Visările unui hoinar singuratic, și Jean-Paul Sartre, Cu ușile închise. A publicat numeroase articole, eseuri și interviuri. Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul din 1979. În totul, avem de a face cu o figură singulară în filosofia românească. Încadrabil, ca vârstă, în generația lui Eliade, Cioran, Noica, Vulcănescu, Țuțea, Șora a luat un traseu filosofic divergent față de aceștia.

În timp ce discipolii lui Nae Ionescu se lăsau fascinați de un (neo)iraționalism cu mesaj mesianic, el s-a format la școala franceză, fiind probabil singurul și în orice caz cel mai autentic existențialist român.

Pe linia lui Descartes, Husserl, Heidegger, Sartre, el dezvoltă o viziune existențialistă, folosind o metodă fenomenologică. Raportat la fenomenologia occidentală, el ocupă o poziție de sinteză: pe de o parte, ontologia și antropologia sa se aliniază existențialismului creștin, convergând spre o poziție neotomistă, ce recuperează în registru modern concepte ale filosofiei patristice și scolastice; de cealaltă parte, etica și politica sa sunt influențate, în perioada de început, de existențialismul ateu, chiar marxizant, al unui Sartre, pentru ca mai târziu să ia distanță față de acesta și să elaboreze o morală și o politică a persoanei și dialogului, în sensul filosofiei lui Martin Buber și Emanuel Levinas.

Cărțile lui Șora se subordonează unui proiect sistemic. S-a spus despre ele că ar reprezenta segmentele unui întreg: Despre dialogul interior construiește o ontologie, A fi, a face, a avea – o etică, Sarea pământului – o estetică, iar Eu & tu & el & ea… – o filosofie politică. În fapt, așa cum remarcă Sorin Antohi, toate temele se regăsesc deja în prima carte, adevărată “sinteză anticipativă”, din care germinează apoi, printr-o mișcare radială de învăluire, toate ramificațiile ulterioare. Această structură organică, de tip arborescent, nu este întâmplătoare. Ea nu este doar o convenție stilistică (de la Nietzsche la Cioran, abordarea sistematică a fost abandonată în favoarea unei topici libere, mai apte să surprindă întorsăturile unei gândiri care a renunțat la farul rațiunii pure și urmează fulgurările intuiției și introspecției abisale), ci se subordonează unei metode precise: logica circulară. Deși folosește uneori chiar notații matematice (care nu au însă un rol instrumental, în sensul unei logici formalizate, ci mai degrabă unul ordonator, de dispunere structurată a propriilor idei), Șora deplânge insuficiența logicii cantitative, de tip “additiv”, pe care o consideră aplicabilă exclusiv exteriorității, adică relațiilor între quiddități, și îi preferă o logică a calității, ce se aplică relațiilor de interioritate dintre nivelele potențelor și manifestărilor existențiale. Cum interdeterminările acestor nivele alcătuiesc un “infinit de compenetrație”, logica care încearcă să le formalizeze nu poate opera în categorii binare, bazate pe axioma terțului exclus, ci are nevoie de categorii circulare, care surprind “tensiunea paradoxului”. Din acest punct de vedere, Șora intră în linia logicilor non-aristotelice, elaborate de Alfred Korzybski, O. L. Reiser sau Paulette Février. În tradiția românească, logica circulară a interiorității consună cu antinomia transfigurată a lui Lucian Blaga, cu logica dinamică a contradictoriului a lui Ștefan Lupașcu și cu teoria recesivității a lui Mircea Florian. Nu știu dacă volumul pierdut “Unité et pluralité”, care explicita ontologia lui Șora, avea o desfășurare sistematică, dar volumele ulterioare, care se hrănesc din această viziune, nu își propun să trateze secvențial domeniu după domeniu, ci, profitând de liniile unei arhitectonici devenite invizibile, totuși prezente, se apleacă asupra unei secvențe sau alta, urmând volutele unor asociații circulare.

/…/