Întinde o mână spre Univers! El te va prinde de mână. Cu încredere și credință, lasă-L să-ți Fie!

Tot ce te învață natura este să lupți: cu vitregiile sorții, cu maleficul cotidian, oricare ar fi timpurile, cu aceia din jur spre a „ne face (și nouă) loc”. Lupta pentru existență -am spune, nu? Cu demonicul din noi luptăm câteodată spre a-l îngenunchia. Totuși e mult mai ademenitor dar și util să lupți spre a te construi, înălțând lăuntric lăcaș în propriul tău for intim, să creezi templul în care să viețuiască  cele benefice.

Decât să lupți, angajând tot arsenalul războinicului, cu aceia din jur (de multe ori chiar și să faci asta e necesar din păcate) mai bine lucrezi cu Tine, asupra Ta. Fiindcă ai de lucru! Nu crede că dacă ești frumos, deștept, înalt, „prezentabil” -cum se spune, ai atins fără cusur adevărata Înălțime: cea a Spiritului (pentru că aceea are cu adevărat valoare); deși nimeni nu o atinge  în mod complet, totuși suntem datori (față de noi în primul rând) să urcăm către Sinele, către Golgotă. Treaptă după treaptă.

Atunci când nu găsești răspunsuri, întreabă. Vei primi răspuns. Atunci când viața te-a aruncat pe tărâmuri necunoscute, poate vitrege, întinde o mână spre Univers; El te va prinde de mână. Cu încredere și credință lasă-L să-ți Fie. În drumul către Înalt -acela din Tine- puterea Credinței păstrată vie aduce forță, aduce drum lin, întins și -funcție de ritmul tău lăuntric- împlinirile tainic năzuite nu vor întârzia să apară, vor prinde conturul realității.

Nu e filozofie, e doar exersare de autocontrol și de autodepășire permanentă, de împingere a propriilor limite către extreme. În timp ce câte unii se întrec cu sine înșiși în a se îmbogăți peste noapte, în a scâlcia fața celor bune -cu sete, diabolic- pe cei ce-și îmbogățesc Lăuntricul ca pe reala neprețuită comoară nici măcar nu îi atinge maleficul pentru că ei capătă știință prin cunoaștere. Doza de malefic dealtfel se întoarce de unde a plecat, cu sau fără voia celui ce trăiește pentru a „ucide” în ceilalți tot ce e pur, valoros, rar.

Perorez despre Cele Bune în speranța că într-o zi vom ajunge să corijăm la noi înșine (dacă nu toți măcar foarte mulți) acele lucruri pe care suntem tentați să le scoatem în relief privindu-i pe ceilalți. Nouă trebuie să ne fim profesori, predările să ni le administrăm nouă. Ce fac -în genere- ceilalți nu e teritoriul nostru, decât în măsura în care ne afectează pe noi. Avem datoria față de noi să ne apărăm -cel mult- iar nu să fim agresivi, invazivi. Măcar pentru că NU ne place să fim agresați, invadați!

Strădaniile ne aduc revelații.

Bucuria reușitelor e cu mult mai mare decât focul străduinței prin care avem de trecut.

(Dana Staicu -19 august 2017).

Dana Staicu

Absolvent Liceu de Arhitectură și Sistematizare- București- 1986;
Absolvent Școala Postliceală Sanitară-FUNDENI- București- 2009;
Scriitor, artist, autodidact.

Distribuie acest articol Oficial Media