19/10/2021

Jocul de-a alba – neagra cu sufletele și mințile copiilor din România

E plin internetul de opinii ale părinților și profesorilor despre școală. Că e bună, că e rea, acuze de incompetență și de o parte și de alta. Toți vorbesc despre binele copiilor, dar fiecare din perspectiva lui. Toți știu ce e mai bine pentru aceștia. În toată nebunia asta provocată de pandemie, în discuțiile nesfârșite despre școală, am uitat cu toții de copii, deși toți vorbim despre și în numele lor.

Copilul din România – o minge frumoasă?

Spuneam cândva că în România, copilul este o minge frumoasă pe care toți și-o doresc, dar când o au nu știu ce să facă cu ea. Și pentru că nu au curajul și decența de a recunoaște acest lucru și-o aruncă de la unul la altul.
Mai spuneam, că pandemia a scos ce era mai urât din noi, ne-a lăsat cam fără măști. Rețelele de socializare ne-a oferit acel spațiu în care și din care îți poți revărsa veninul fără să fii tras la răspundere și chiar fără să poți fi identificat.
Părinții acuză profesorii, profesorii acuză părinții, dar puțini văd că în spatele și din cauza acestui conflict crește o generație de copii dezorientați, lăsați de capul lor timp de un an în spatele ecranelor.
Onoratul ministru al educației, a recunoscut că învățământul on-line este doar o mimare a învățării, dar bineînțeles că nu a căutat nicio soluție pentru a face din această formă de educație una eficientă și viabilă.
Indiferent de ceea ce spun unii sau alții, indiferent cât se bat cu pumnii în piept și clamează grija pentru copii, aceasta se limitează doar la ce și cât au învățat. Dar puțini și-au pus, problema la cum au învățat.
În acest an nu s-au pierdut numai cunoștințe, s-au alterat competențe sociale. S-au pierdut deprinderile, rutinele de elev.
Ridicați din sprâncene?

Ce înseamnă să fii copil în România în vreme de pandemie?

Rutinele de elev înseamnă trezit dimineața, igiena de dimineața, respectiv spălat, pieptănat, îmbrăcat. Înseamnă făcut patul pentru că nu știi niciodată cu cine vii acasă.
Vine apoi rutina drumului până la școală. Asta înseamnă adaptare la situații neprevăzute, relaționare, dozarea riguroasă a timpului.
Odată cu intrarea pe poarta școlii rutina înseamnă și respectarea unor reguli, mai ales de conduită.
Cu toate că par nesemnificative, toate acestea erau parte din viața activă a copiilor, îi activau, îi puneau în mișcare și îi pregăteau pentru ritmul trepidant al vieții moderne cotidiene.
Acum…. Se trezesc dimineața cu 10 minute înainte de prima oră de curs, deschid device-urile și își pun avatarurile. Rutinele de spălat, îmbrăcat s-au schimbat, sunt făcute pe fugă, în „sictir” cum spune fiul unei prietene. Este pe principiul „cine mă vede?”. Singurele mișcări pe care le fac până la termină orele on-line sunt mersul la baie și la…frigider.
Știu ce veți spune.
Și la școală stau în bancă tot atâta. Adevărat. Dar nu stau în pijamale, tolăniți, cu picioarele pe birou. Mental nu mai sunt stimulați de mediul în care se află. Sunt ei cu ei. La mulți dintre ei s-a instalat o stare de indiferență vizavi de propria lor persoană, față de cum arată, cum se comportă. De aici și anxietatea cu care se confruntă mulți copii și, mai ales, adolescenți.

Problemele cu care se confruntă copiii

Deși poate părea paradoxal copiilor le lipsesc hulitele reguli din școală. Sigur că au reguli în familie, dar cine urmărește respectarea lor până când vin părinții de la serviciu sau până își termină părinții programul de lucru lucrând acasă?
Fiica unei prietene m-a sunat să stăm de vorbă. M-am mirat pentru că are o relație excelentă cu părinții, mai ales cu mama.
Știți ce mi-a spus? Că a obosit să vorbească toată ziua cu ea. Mama e contabilă și lucrează de acasă. Au epuizat toate subiectele. „Suntem amândouă ca doi arici”. Nici discuțiile cu colegii nu mai sunt ce-a fost. „Una e să vorbești on-line și alta să vorbești face-to-face.” Au început să o doară picioarele, îi amorțește spatele, i se înroșesc ochii și o ustură, i s-a schimbat timbrul vocii pentru că nu mai țipă, nu mai râde, nu mai șoptește, nu mai chicotește. „Știi, când mergeam la școală, parcă evadam, trăiam.”
Ce poate fi în sufletul și mintea unui copil care stă izolat un an de zile? Mai grav, ce poate fi în mintea și sufletul unui copil care după un an de izolare va intra într-o sală de examen? Dacă tot am ținut copiii un an în fața ecranelor de ce nu s-ar da și examenele on-line?

Mă întreb…

Începând din 12 martie și 2020 nu puteau fi solicitați IT-iști de top, pentru că avem atât de mulți, să realizeze un program prin care examenele să poată fi date on-line? Teste grilă, timp limitat, ceva ca la școala de șoferi. Nu au toți copiii laptopuri și calculatoare? Am avut un an la dispoziție să le dăm acestor copii calculatoare în custodie din laboratoarele de informatică. Sub semnătura părinților și cu angajamente ferme că vor avea grijă de ele. Ar fi fost examen on-line cu camera deschisă. Era timp de simulări, de exersare…ERA TIMP!!!
Nu ne trebuia decât coerență si responsabilitate. Ne trebuiau miniștri care să se gândească cu adevărat la copii. Profesorii, sunt convinsă, ar fi ieșit să ajute la distribuirea de calculatoare, s-ar fi găsit IT-iști gata să pună umărul la o cauză nobilă și, dacă mă gândesc bine, se găseau și bani să fie plătiți.
Oare de ce nu s-a recurs la astfel de măsuri? Sau la altele mai bune?
Cât de adevărat este că mandatele miniștrilor educației sunt dedicate copiilor?
Ce fac experții în educație?
Cum de nu a vorbit nimeni până acum de impactul emoțional pe care această situație o are asupra copiilor, indiferent de vârsta lor?
Dacă vreun IT-ist citește, îl rog să îmi spună dacă se putea face asta în trei luni, pentru a putea acea o lună de practică pe tipul acesta de examen.

Copiii între nevoile lor și bâlbâielile guvernanților

Copiii au nevoie să iasă din casă, au nevoie de activitate, au nevoie să se certe, să se împace, să râdă, să se bucure, să trăiască. Dacă putem merge la nuntă și la păcănele (că tot ne îndeamnă lucrătorii și patronii lor să ne vaccinăm) haideți să lăsăm copiii la școală.
În buna sa tradiție, ministrul Sorin Cîmpeanu a ieșit joi cu o declarație triumfală de revenire fizică a elevilor în școli. Vineri profesorii s-au despărțit de elevi cu „Ne vedem luni la școală”. Copiii și-au sunat părinții „merg la școală”.
Dar….la prânz au început mesajele… Diriginții, profesorii au anunțat că incidența cazurilor a crescut spectaculos în câteva ore și se mai stă o săptămână on-line. O fetiță și-a sunat mama și a întrebat-o printre sughițuri „De ce își bat joc de noi?”

Întrebări pentru ministrul educației

Ce i-ați răspunde acestui copil domnule ministru?
Cine vă dă voie să vă jucați cu mințile și sufletele acestor copii?
Unde vă este responsabilitatea?
Domnule ministru, lăsați campania de vaccinare pe seama medicilor și dvs ocupați-vă de școală. Dvs sunteți ministrul educației, iar preocuparea dvs trebuie să fie sistemul de educație, copiii și profesorii.
Pentru că știți ce? Acești copii care acum s-au simțit trădați nu vă vor ierta niciodată. Și va veni vremea când vor avea dreptul să pună ștampila pe un buletin de vot.
Dacă generațiile care votează acum pot fi manipulate ușor, acești copii vor fi greu de manipulat pentru că vor avea pumnii încleștați de ură.
Este o zi de duminică, o zi frumoasă de primăvară  și eu mă gândesc la copii.
Oare cine și-a asumat responsabilitatea politică în această perioadă, o face?
Distribuie acest articol Oficial Media
Share