Joia Mare cu tradiții și obiceiuri românești

La această ultimă cină Iisus a instituit, spre pomenirea Sa, Taina Euharistiei, prin care a transformat prin puterea lui Dumnezeiască, pâinea și vinul în însuși trupul și sângele Său. (Matei 26, 26-28; Marcu 14, 22-24; Luca 22, 19-20).

Sfânta spălare a picioarelor, este momentul în care la Cina cea de Taină, Iisus Hristos “a turnat apă în vasul de spălat și a început să spele picioarele ucenicilor și să le șteargă cu ștergarul cu care era încins”, dându-le prin aceasta, lor și nouă tuturor, o pildă de smerenie și de comportament față de semenii noștri. (Ioan 13, 1-17)

„Doamne Iisuse Hristoase, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl, Care în ziua de astăzi ai luat Cina cea de pe urmă, cu ucenicii Tăi, şi cu mare umilinţă ai spălat picioarele lor şi ale ucenicului care Te-a vândut!

Apoi, luând pâine şi vin în mâinile Tale Cele Sfinte şi binecuvântându-le cu puterea Ta cea Dumnezeiască, le-ai făcut însuşi Trupul şi Sângele Tău, cu care i-ai împărtăşit zicând: „Luaţi, mâncaţi şi beţi, că acestea sunt Trupul şi Sângele Meu, pentru ca să se ierte păcatele voastre’. Cela ce tot în ziua aceasta Te-ai înălţat la cer şi ai şezut de-a dreapta lui Dumnezeu, Tatălui Tău, să împărăţesti împreună cu El în veci, ca Unul-Născut Fiul Său preaiubit. Rogu-Te deci, pentru rugăciunile ucenicilor Tăi, iartă păcatele noastre, ale tuturor, ale celor vii şi ale celor răposaţi. Dă-mi, Doamne, lacrimi fierbinţi, ca să-mi plâng păcatele. Darul Tău cel curăţitor, care a spălat picioarele ucenicilor Tăi, să spele şi să curăţească inima şi sufletul meu, ca aşa, cu vrednicie, cu curăţie şi cu umilinţă să mă împărtăşesc cu Sfintele Tale Taine, acum şi în timpul morţii mele.

Iar în ora despărţirii mele, cu bucurie să se suie sufletul meu la Tine, fără de nicio frică, întrebare sau împiedicare să trec vămile văzduhului, intrând în mărirea Ta cea cerească. Ajută-mi, Doamne, ca să Te măresc în veci, să mă închin Numelui Tău Celui Sfânt. Amin”.

În dimineața acestei zilei are loc citirea Ceasurilor al treilea, al șaselea și al nouălea (fără stâlpi și fără catisme), apoi Obednița (scurtă pe care Tipicul o cere cu anumite ocazii) și Vecernia unită cu Liturghia Sfântului Vasile cel Mare.

La rânduiala Proscomidiei din această zi, preotul scoate încă un Sfânt Agneț (partea pătrată de pâine pe care preotul o scoate din prescură folosită la Proscomidie, care prin sfințire, se va preface în Sfântul Trup al Domnului, cel jertfit pe Cruce) pentru împărtășirea bolnavilor și a pruncilor din tot cursul anului (acest Agneț este folosit pentru a-i împărtăși pe cei care nu pot ajunge la Sfânta Liturghie din pricini obiective).

Acest Sfânt Agneț va fi sfărâmat, uscat și pregătit marți, în Săptămâna Luminată, la Utrenie, iar mai apoi așezat în Sfântul Chivot ce se află pe Sfânta Masă.

Tot în Joia Mare, la anumite perioade de timp, atunci când se constată că se termină Sfântul și Marele Mir și nu va mai ajunge pentru un an de zile, Biserica Sfințește Sfântul și Marele Mir în Joia Mare.

Acest drept este rezervat doar Bisericilor autocefale (cela autonome și care nu depind de altă Biserică mamă).

De asemenea, la Liturghia din Joia Mare, la unele catedrale chiriarhale (în care slujește un arhiereu) și mănăstiri are loc și o rânduială mai specială, “Spălarea picioarelor”, care se săvârșește după citirea Rugăciunii amvonului (este rugăciunea cu care se încheie Slujba Sfintei Liturghii).

Atunci preotul, sau arhiereul iese din biserică, așa cum este îmbrăcat, cu cădelnița în mână și cu făclii aprinse la locul special pregătit pentru spălare și unde sunt rânduiți 12 frați care vor fi spălați de către cel mai mare. Între cei 12 frați trebuie să se afle și un portar, și un econom, spre amintirea lui Petru. Cei 12 frați cântă psalmul 50, iar apoi cântăreții cântă tropare din Canonul zilei.

Apoi se cântă stihirile (este un fel de tropar folosit în timpul slujbelor zilei, care pot fi reunite într-o carte numită Stihirar) spălării (glasul pe care se cântă), care sunt o invitație la smerenie, la pocăință, spre împlinirea poruncilor dumnezeiești și spre curățire sufletească: “Cel ce Te-ai încins cu ștergarul și ai spălat picioarele ucenicilor, Hristoase Dumnezeule, spală gândul sufletului nostru, și ne încinge pe noi cu legătură duhovnicească, spre a face poruncile Tale și a cânta bunătatea Ta”.

Potrivit rânduielii, după spălarea picioarelor, slujitorul rostește această rugăciune: “Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce, după multă mila Ta, Te-ai smerit pe Tine însuți luând chip de rob; Care în vremea patimilor Tale celor mântuitoare și făcătoare de viață, de bunăvoie ai voit a cina cu Sfinții Tăi Ucenici și Apostoli, și după aceea Te-ai încins cu fota și ai spălat picioarele lor, dându-le lor chip de smerenie și de dragoste unul către altul, și ai zis: «Precum am făcut Eu vouă, așa și voi să faceți unul altuia», Însuți și acum Stăpâne, vino în mijlocul nevrednicilor robilor Tăi, care urmăm pildei Tale și spală toată întinăciunea și necurăția sufletelor noastre; ca spălând praful ce s-a lipit de noi prin păcate și ștergându-ne unul pe altul cu ștergarul dragostei, să putem plăcea Ție în toate zilele vieții noastre și să aflăm milă înaintea Ta”.

La biserica Sfântului Mormânt, după Sfânta Liturghie, patriarhul îmbrăcat în toate veșmintele, însoțit de 12 arhierei, de clerici și pelerini iese din Biserica Sfântului Mormânt în curtea din fata ușii de la intrare.

Cei 12 episcopi stau pe scaune, în timp ce arhiereul cel mai mare se dezbracă de veșminte, toarnă apa și începe să spele picioarele arhiereilor.

La final, arhiereul slujitor sărută pe frunte pe fiecare, citește o rugăciune de binecuvântare și împarte anafura.

Seara, în Sfânta și Marea Joi, se săvârșește denia celor 12 Evanghelii.

Cuprinsul principal al deniei îl alcătuiesc cele 12 Evanghelii, care se citesc în tot cursul slujbei, Sfânta Evanghelie fiind așezată pe analog în fața ușilor împărătești.

La finalul fiecărei Evanghelii citite se zice: “Slavă îndelung răbdării Tale, Doamne, slavă Ție, Doamne, slavă Ție”, fiind astfel preamărită îndelunga-răbdare a Domnului nostru Iisus Hristos.

De asemenea, în cadrul acestei Utrenii sunt cântate cele 15 antifoane speciale ale zilei (cântare religioasă de strană care implică repetarea alternativă de către două coruri sau două voci a unei idei muzicale).

Textele scripturistice care se citesc la această slujbă ne aduc înainte toate pătimirile suferite de Domnul Iisus Hristos pentru mântuirea noastră, alcătuind un tablou complet al suferințelor Mântuitorului, începând cu prinderea Sa, continuând cu procesul și culminând cu răstignirea și moartea Sa pe Cruce.

El este Singurul Care Se răstignește pe Sine, fără de păcat fiind, pentru ca noi să fim izbăviți din robia păcatului.

Prima Evanghelie rânduită de Biserică a se citi în Joia Mare ne aduce în fața Mântuitorul și a apostolii la Cina cea de Taină.

Iuda Iscarioteanul tocmai ieșise din foișorul Cinei, pentru a cere mai-marilor preoților un grup de ostași, oferindu-le pe Mântuitorul chiar în acea seară.

Cunoscând că momentul prinderii Sale se apropie, Iisus a rostit celor unsprezece apostoli o minunată cuvântare de învățătură, de despărțire și de îmbărbătare, un fel de sprijin pentru încercările ce vor urma.

Cu toții primeau o poruncă nouă, porunca supremă a iubirii: “Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul”.

I-a anunțat că peste doar câteva ore va fi dat în mâinile celor ce voiau să-L prindă.

La auzul acestor vorbe, apostolii făgăduiau că-L vor urma până la moarte.

Cu toate acestea, El știa ce va urma: din doisprezece, unul avea să-L vândă, unul se va lepăda de trei ori de El, nouă se vor ascunde de teama mulțimilor și doar unul Îi va fi alături, lângă Sfânta Cruce.

Apostolilor le-a făgăduit că le va trimite pe Mângâietorul, Duhul Adevărului, Care “de la Tatăl purcede” și Care va mărturisi pentru El.

Apoi Iisus S-a rugat lui Dumnezeu-Tatăl: pentru Sine, ca Om, pentru apostoli și pentru Biserică, adică pentru toți creștinii de totdeauna. Prin exemplul personal, Mântuitorul Hristos arată că porunca nouă, a iubirii, biruiește trădarea, lepădarea, părăsirea și singurătatea.

Încheind cuvântarea, Iisus a ieșit împreună cu apostolii în Grădina Ghetsimani, locul Său preferat pentru rugăciune.

Iuda Iscarioteanul cunoscând acel loc, s-a apropiat cu ostași înarmați, pentru a-L preda pe Mântuitorul. Iisus avea să accepte suferința, până la capăt, oprind chiar pe Petru a se împotrivi.

Pe Iuda, vânzătorul, îl întâmpină cu aceeași dragoste, oferindu-i chiar șansa de a se pocăi în ultima clipă.

Deși cunoștea că Îl trădează, Mântuitorul l-a întrebat pe Iuda: “Prietene, pentru ce ai venit?”. Și, dorind a-l îndrepta chiar în ceasul vânzării, continuă: “Iuda, cu o sărutare vinzi pe Fiul Omului?”. Cu blândețe în glas, cu dragoste în privire, fără vreo urmă de ură față de Iuda în momentul trădării, așa continua Iisus să-Și iubească ucenicii, chiar și în acele momente dificile.

Când Malhus, unul dintre slugile venite să-L prindă, la semnul lui Iuda, s-a apropiat, Petru a scos sabia și i-a tăiat urechea.

Hristos n-a îngăduit, însă, vreo vătămare și a vindecat urechea slugii, lăsând Scriptura să se împlinească până la capăt.

Învățătorul era prins, apostolii fugiseră, doar Ioan și Petru urmau îndeaproape grupul ce-L purta spre judecată.

La curtea arhiereului Caiafa, unde Iisus era interogat, aveau acces doar ostașii și membrii Sinedriului.

Acolo, până la cântatul cocoșului, avea Petru să se lepede de trei ori de Mântuitorul, deși cu câteva ceasuri în urmă făgăduise: “Doamne, cu Tine sunt gata să merg și în temniță și la moarte”, după cum amintește Evanghelistul Marcu.

Urmează judecata Sinedriului, apoi judecata lui Pilat și sentința definitivă pentru “Regele Iudeilor”- Răstignirea.

Toate acestea sunt relatate în primele cinci pericope evanghelice ale deniei din seara Joi Mari.

După primele cinci pericope evanghelice ale deniei, are loc cel mai important moment al slujbei: aducerea Sfintei Cruci din Sfântul Altar și așezarea ei în mijlocul bisericii, spre închinare, în cuvintele preotului: “Astăzi S-a spânzurat pe lemn Cel Ce a întins pământul pe ape”.

Scoaterea Sfintei Cruci din altar, care reprezintă cerul, și așezarea ei în naosul bisericii, care simbolizează lumea, reprezintă ieșirea Fiului lui Dumnezeu din slava dumnezeiască și venirea Sa, în istorie, în lume.

Crucea Domnului și mormântul Său s-au multiplicat, la nesfârșit, în toate bisericile creștine, în chipul Sfintei Mese și al Crucii aflate în altarele bisericilor din toată lumea. Oamenii aflați în fața altarului bisericesc devin, astfel, pelerini la Mormântul Domnului. Cântarea bisericească din Joia Mare numește pe Hristos “Mirele Bisericii”, întrucât Biserica ia naștere prin jertfa de pe Cruce a Mântuitorului și devine vizibilă în ziua de Rusalii, prin Pogorârea Duhului Sfânt, după făgăduința făcută apostolilor la Cina cea de Taină.

În continuare, în derularea evenimentelor, urmează drumul către locul Căpățânii, Golgota, unde fața Mântuitorului a fost ștearsă cu o mahramă, de către o tânără al cărei nume a fost păstrat de tradiție drept Veronica, mahrama pe care a rămas imprimat chipul lui Iisus Hristos.

La Ierusalim, începând cu orele 16.00, se face o procesiune cu Sfânta Cruce.

Procesiunea începe de la Pretoriu și se termină la Sfântul Mormânt.

Credincioșii străbat drumul pe care Mântuitorul a purtat Crucea Răstignirii.

Hristos a mângâiat-o pe Maica Sa, pe femeile mironosițe și pe toate femeile credincioase care plângeau pentru El. Ajuns la locul Căpățânii, soldații L-au răstignit.

Lângă Cruce, la picioarele lui Iisus, stăteau Sfânta Fecioară Maria, femeile mironosițe și Ioan, ucenicul cel iubit.

Șapte cuvinte de iertare, iubire și rugăciune au rămas de la Mântuitorul către Maica Sa și apostolul Ioan: “Femeie, iată fiul tău!” și “Iată mama ta!”. Nu Și-a dat sufletul până ce nu Și-a încredințat Maica unui fiu adoptiv.

Iar înainte de a muri, a cerut iertare în fața Tatălui Ceresc, pentru cei ce-L osândeau: “Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac.”

Era răstignit între doi tâlhari, dintre care unul L-a hulit, iar celălalt s-a pocăit.

De altfel, cuvintele tâlharului din dreapta Sa au fost ultimele cuvinte din lumea aceasta auzite de Mântuitorul înainte de a-Și da Duhul!

Și nu a fost un simplu cuvânt, ci primul “pomelnic” al Bisericii: “Pomenește-mă, Doamne, când vei veni în împărăția Ta!”.

Un cuvânt pentru o mântuire în ultima clipă, căci, făgăduiește Mântuitorul, astăzi vei fi cu mine în rai.

Mergând la Denia celor douăsprezece Evanghelii, vom retrăi, în cântări duioase, întregul episod al pătimirilor Domnului nostru Iisus Hristos și ne vom ruga către Cel Ce S-a dat morții, pentru ca noi să fim înviați: “Răscumpăratu-ne-ai pe noi din blestemul legii, cu scump sângele Tău. Pe Cruce pironindu-Te și cu sulița împungându-Te, nemurire ai izvorât oamenilor, Mântuitorul nostru, slavă Ție.”

Evangheliile din această seară ne arată că Mântuitorul Iisus Hristos nu a încetat să iubească pe Dumnezeu și pe semeni, pe oameni, chiar și în mijlocul suferinței. Iubirea Sa este acum verificată prin durere, prin suferință. Iubirea lui Hristos, pentru că este mai tare decât moartea, trece prin moarte și biruiește moartea. Legătura aceasta dintre taina Crucii și taina Învierii, prin iubirea mai tare decât moartea, este meditată, este preamărită în aceste cântări ale Deniilor.

În Joia Mare, dimineața, oamenii merg la biserică să se spovedească și să se împărtășească.

Seara, are loc slujba celor 12 Evanghelii, iar lumea merge la biserică îmbrăcată în haine de doliu, făcute din pânză albă și cusute cu negru.

Tot acum se duce la biserică pâine, care va fi sfințită de preot, stropită cu vin și împărțită enoriașilor în noaptea de Înviere.

Se spune că din Joia Mare nu se mai trag clopotele bisericilor, ci doar se bate toaca.

Tot aici se păstrează obiceiul de a spală picioarele celor din casa (copii) de către femeile mai în vârsta.

În Vestul țării, o familie care prepară pâinea pentru Paste, pentru biserică, o aduce acum cu vase noi, cu lumânări și vin, pentru a rămâne până la Paști.

Joia Mare este ultima zi din Postul Mare în care se fac slujbe pentru sufletul morților.

În majoritatea gospodăriilor românești, Joia Mare este ziua dedicată copturilor pascale și înroșirii ouălor, simbol al Sărbătorii Sfintelor Paști.

Ouăle se spală, se clătesc, se lasă la uscat, apoi se fierb în vopsea.

Unele gospodine pun pe ou o frunza, apoi îl leagă într-un ciorap subțire și așa îl fierb, ca să iasă “cu model”.

Mai demult, ouăle se vopseau cu coji de ceapă, cu sunătoare, cu coaja de crin roșu, sau cu flori de tei; luciul li se dădea ștergându-le, după ce s-au fiert, cu slănină sau cu untură.

Creștinii consideră că oul se crede că îl reprezintă pe Creator, care creează tot și conține în sine totul.

La români oul este nelipsit în ultimele zile ale Postului Mare, fiind consumat de Paște, după ce este sfințit și toată familia ciocnește ouă.

Ouăle colorate în alte culori (galben, verde, albastru) vestesc bucuria primăverii.

Cele colorate în negru simbolizează chinul și durerea pe care le-a suferit Hristos pe cruce dar, dacă vrem să vorbim despre arta populară în privința ornării ouălor de Paste, trebuie să ne referim la încondeiatul ouălor.

Ouăle încondeiate sunt simbolul Mântuitorului, care a ieșit din mormânt și a înviat, precum puiul din găoace.

Întâlnindu-se cu fariseii, Maria Magdalena le-a spus că Hristos a înviat.

Iar ei au răspuns că atunci va învia Hristos, când se vor înroși ouăle din coșul ei.

Și pe data, ouăle s-au făcut roșii.

După Înviere, fariseii au aruncat cu pietre în Maria Magdalena. Iar pietrele se prefăceau în ouă roșii.

Se mai știe că, sub crucea pe care a fost răstignit Hristos, Maria Magdalena a pus un cos cu ouă și ele s-au înroșit de la sângele ce curgea din rănile Domnului.