Leopoldina BĂLĂNUŢĂ, actrița care spunea că așteptarea e sinonimă cu speranța

 A condus o bună parte din viaţă Teatrul Mic şi Foarte Mic din București. Soția actorului Mitică Popescu s-a născut în 10 decembrie 1934, în Vrancea și a decedat în 14 octombrie 1998, la București.

Leopoldina Bălănuță a fost fată de preot și a avut o legătură stranie cu locul unde s-a născut. Vrancea actriței, era un loc ce purta un nume ciudat: Hăulișca. Viața sa a fost un mozaic de amintiri dureroase și luminoase. Încă din copilărie a avut intuiție și clarviziune.De la 16 ani au urmărit-o nefericirile, apoi boala. Tatăl Leopoldinei Bălănuță a lipsit 11 ani de acasă. A fost dus în război,  a urmat prizonieratul, a făcut pușcărie. Părinții săi s-au luat de tineri și s-au iubit toată viața.

Se pregăteşte singură pentru a da admitere la Teatru şi la Cinematografie. După primul eşec la admitere, la ambele secţii, se angajează ca suplinitoare de limba română şi istorie la o şcoală din Jariştea, o comună din Vrancea.

„Atunci am învăţat, poate, că tot răul este spre bine. La Jariştea am fost cazată în casa unui fost primar. Când l-au alungat din comună a lăsat în pivniţă nişte cufere mari din nuiele pline cu cărţi. Nici nu ştiu cum le-am găsit, sora mea şi cu mine. Important este că le-am găsit, şi asta a transformat acei doi ani din viaţă la Jariştea într-un paradis….”

Acolo, în capătul de sat unde se cazase cu sora sa, Claudia, pe lângă sticlele cu vin bun găsește în pivniță, tot ce avea mai de preț literatura și filozofia, ca autori. Era în vremea comuniștilor, mulți autori din diferite domenii ale cunoașterii erau interziși.  Ca să nu o apuce disperarea, citește după programul de la școală. În liniștea serilor, a acelui sat uitat parcă de lume, timpul devenise binecuvântat datorită lecturilor. Era fericită. A mai fost fericită la 2 ani jumătate, în biserică, când tatăl ei o punea să rostească “Crezul”, la 4 ani când a primit cadou un mânzul Cezar, primul ei prieten, ce o însoțea tot timpul, venea la fereastră și o trezea dimineața cu nechezat aparte.

Era liceeană când l-a văzut pe actorul Ion Manolescu în spectacolul „Moartea civilă”. Atunci şi-a spus că actoria e tot ce doreşte să facă pe lume, intuind foarte bine că era potrivită pentru meseria respectivă. Era vremea activiștilor de partid și a dosarelor întocmite de Securitate. Avusese un tată care făcuse pușcărie, pentru că a fost preot maior în războiul împotriva Uniunii Sovietice, așa că nu este admisă la facultate nici la a treia încercare, deși avea notă maximă. La a patra încercare,  este pusă pe o listă de aşteptare. Din bunăvoinţa unui domn Popescu, care era decanul instituţiei, căruia îi promisese că va avea numai note bune toată facultatea, în urma unei negocieri, este admisă. Ajunge la cursuri cu două luni mai târziu decât ceilalți studenți. A absolvit în 1957 Institutul de de Artă Teatrală și Cinematografică (IATC) din București, la clasa Mariettei Sadova și a lui Marcel Anghelescu, în acelaşi an cu deschiderea Studioului Casandra, unde se angajase o vreme, ca să lucreze cu studenții.  A predat în Institutul de Teatru în două etape, apoi a renunțat la pedagogie.

TEATRU. În spectacolul de licenţă “Peer Gynt”, de Ibsen, în regia lui Dinu Ernescu, interpretează rolul Aase, mama eroului principal, alături de Florin Piersic, devenit și el o legendă cu ecou până în zilele noastre pentru rolul ibsenian de atunci. Apoi a interpretat şi rolul Veta din spectacolul cu piesa „O noapte furtunoasă”, de I.L.Caragiale. A jucat la Teatrul din Piatra Neamț, în câteva spectacole. Se întoarce în București, se angajează în urma unui concurs, la Studioul actorului de film „Constantin Nottara”, care devine apoi  Teatrul Mic, unde şi-a derulat activitatea pe scenă şi prin birouri până când inima a încetat să-i mai bată. Acolo l-a întâlnit pe actorul Mitică Popescu, iar în 1977 s-au căsătorit.

La recomandarea unui prieten, un domn aproape orb i-a făcut astrograma.  O descrie nemaipomenit. O tulbură, când i se spune că anul 1986, va fi un an trist, că îi moare cineva apropiat. Adevărat, moare tatăl actriței. Despre anul 1990 îi prognozează,  că va fi apogeul carierei.Nu l-a crezut pe astrolog. Eru comuniștii la putere, avea deja o vârstă înaintată, nu spera la nimic spectaculos în cariera sa.E anul când l-a întâlnit pe regizorul Andrei Șerban, care a distribuit-o în rolul „Medeea”, din „Trilogia antică” de la Teatrul Național din București.

Făcea teatru cu multă dragoste. În teatru, rolurile sale nenumărate, actrița  a venit cu vocea ei caldă, melodioasă, cu adâncul ei cult pentru adevăr. Era o tragediană unică, dar a fost și o excelentă interpretă în rolurile de comedie: „Femeia cu coșul cu ouă” din muzicalul montat de Cătălina Buzoianu, după „Nu sunt Turnul Eiffel”, de Ecaterina Oproiu, dar, mai ales în „Elisabeta din întâmplare o femeie”, de Dario Fo, ambele de la Teatrul Mic.

Transfigurarea era atât de puternică, încât, după fiecare spectacol, acasă, în liniștea și căminului, actrița nu putea să doarmă câteva ore. Îi mărturisește într-o emisiune lui Tudor Vornicu, că n-a căutat vreodată o explicație de ce stă trează multe ore din noapte după spectacol.Ultimele spectacole în care a jucat au fost la Teatrul Național din București: “Tamerlan cel Mare” și „O batistă în Dunăre”. Găsește o atmosferă creatoare și boierească la repetiții, de un calm frumos, cu o distribuție care o încântă. Joacă alături de Ovidiu Iuliu Moldovan, Florina Cercel,  Ileana Stana Ionescu, Tamara Crețulescu și alții. Avea 36 de ani de carieră.  Îi povestește lui Iosif Sava, în emisiunea de la televiziune, că în seara premierei, nu a venit nimeni din partea teatrului și nici un coleg, să ureze “succes”!

Multă vreme nu și-a citit cronicile despre rolurile din spectacolele unde juca, iar tatăl actriței alcătuise într-un dosar pe care a scris:“Ce se spune despre fata mea!”, unde aduna toate articolele din presă. Trecuse mult de anii tinereții, într-un concediu de odihnă, actrița a descoperit dosarul și l-a deschis din curiozitate.

A susținut dintotdeauna colaborarea dintre criticul de teatru și actor, însă, în teatru orgoliile sunt mult prea inflamate, mulți critici inventează pe lângă spectacole.

Invitată de către Iosif Sava, ca invitat de onoare, la emisiunea sa din televiziune, actrița spune printre altele, că ceea ce i-a adus împreună, ca prieteni de familie ( pe Iosif Sava și soția acestuia) este durerea: “Cine nu cunoaște durerea este un infirm”. Că statul pe mesele de operații din spitale a jutat-o să fie Leopoldina Bălănuță. A avut doar câteva dezamăgiri, a rămas prietenă cu toți partenerii actori și i-a considerat frați pe regizorii spectacolelor în care a jucat. Cea mai frumoasă prietenie a avut-o cu Victor Rebengiuc, actorul cu care a jucat șapte ani în spectacolul cu piesa “Cei doi pe un balansoar”. Avea  atunci 29 de ani, ca vârsta eroinei. Cei doi mergeau cu spectacolul în turnee 50 de zile pe an.

FILM. După debutul în filmul regizat de Gheorghe Turcu, urmează marea întâlnire cu Mircea Veroiu în: “Nunta de piatră” (1972), precum și alte roluri care o fac celebră: „Dincolo de pod” (1975), „Ion: Blestemul pămîntului, blestemul iubirii” (1979), „Clipa” (1979), „Bietul Ioanide”(1979), „Năpasta” (1982), „Balanța” (1992), „Ultima gară” (1998).

După ce filmul este selectat în festival, actorii din “Nunta de piatră”, în regia lui Veroiu, sunt invitați o lună la Cannes, pe banii statului francez. Se întâmpla în 1973. Delegația română compusă din funcționarii de partid din Ministerul Culturii ajung primii, iar actorii din film sunt lăsați doar în ultimele zile ale festivalului de film.

Ca să ajungă pe Coasta de Azur, Leopoldina Bălănuță face cheltuieli costisitoare. Împrumută bani de la CAR, așa cum era în acea vreme,  își cumpără o pelerină luxoasă, frumoasă și lungă, pe care o asortează cu niște pantofi deoasebiți și ochelari fumurii. O lună refuză să bucătărească acasă, ca să își cruțe mâinile și arate bine, își face manichiura.  Pleacă la drum cu o diurnă de 14 dolari în buzunar, împreună cu Dan Pița, că Veroiu n-a putut să meargă. La aeroportul francez nu-i așteaptă nimeni. În timp ce negociază cu un șofer,  ca să-i ducă de la aeroport la Cannes, că nu aveau nici bani de taxi, iar șoferul milos îi înțelege, apare cu domn bine îmbrăcat în preajma celor doi, le cerșește niște franci. Actrița îi explică în limba franceză cu accent românesc că nu are bani, domnul face câțiva pași, se întoarce și îi oferă 10 franci. Leopoldina Bălănuță i-a mulțumit pentru gest și n-a primit banii. Acesta fusese primul ei contact cu Occidentul. I-a rămas în minte hotelul de ultima speță, de lângă gară, domnul care i-a oferit acei bani, cu care s-a întâlnit întâmplător apoi în timpul festivalului de film și o saluta cu reverență.

POEZIE. Leopoldona Balănuță a iubit enorm spectacolul de poezie. Actrița a fost o continuatoare a formelor de interpretare create de școlile lui Constantin I.C. Nottara și Gheorghe Storin. În concepția ei, actorul este glasul dramaturgului, dar și al poetului! “Mai ales al poetului care nu-l obligă să devină personaj, nu-l supune metamorfozei, ci îl lasă să fie el însuși, cu sensibilitatea și sentimentele sale, punând în lumină sensurile ascunse ale creației poetice”. Spunea  în interviul de la emisiunea  de televiziune a lui Iosif Sava, că tot ceea ce face omul e văzut de Dumnezeu, iar rostirea poeziei a făcut-o și mai credincioasă.

De-a lungul timpului, a făcut spectacole de poezie alături de: Ovidiu Iuliu Moldovan, Ion Caramitru și Valeria Seciu, mergând în turnee prin țară. Au avut loc 10 recitaluri numai din poezia lui Nichita Stănescu, dar și alte spectacole cu poezia scrisă de: Mihai Eminescu,Ana Blandiana, Ștefan Augustin Doinaș, Magda Isanos, Nicolae Labiș.

Era femeia înțeleaptă, care se confesa cu simplitate, emoţie şi cu infinită modestie. Avea o cultură uluitoare, iar când vorbea te copleşea, nu marea actriţă, nici tragediana, ci omul Leopoldina Bălănuţă.Vorbea omeneşte despre o experienţă a dânsei, şi tăcând, te lăsa discret să pătrunzi în intimitatea gândurilor, a sentimentelor, a senzaţiilor. Avea o voce caldă ce ascundea o imensă tristețe. Cei apropiați și colegii îi spuneu Poldi. Cât a fost directorul Teatrul Mic și Foarte Mic din București, publicul bucureștean a avut parte de multe regaluri actoricești în spectacolele cu ecou puternic până în zilele noastre demne de istoria teatrului românesc.

Într-un interviu din Revista Teatru din 1975, declara că este îndrăgostită de Delta Dunării, de Maria Tănase și de Gheorge Zamfir, de mănăstirea Dragomirna.

Leopoldina Bălănuță, despre viaţă, teatru, film

• „Eu plec cu viața mea în teatru; teatrul vine cu viața lui în viața mea. Mă gândeam câtă dreptate a avut sărmanul Tarkovski, care spunea, în ultimele zile ale existenței lui: «Doamne, am obosit așteptându-te!» […] Totdeauna arta mi-a apărut ca o ștafetă a Dumnezeirii”.
• „Aş fi fericită dacă aş vorbi cu adevărat despre o şcoală a filmului românesc. Dar mă tem că timpul acela este încă departe şi va rămâne departe, câtă vreme nu vom înţelege că şi arta asta minunată este marfă de export. Pentru că ea pune în circulaţie gândirea şi talentul unui popor.”
• „Arta nu se face numai de către creatori. Ea se face şi de cei care o îndrumă, şi de cei care o gustă, adică de public.”
• „Dacă a lupta înseamnă a da din coate, nu mă interesează să lupt. Nici atitudinea de conjunctură nu e o formă de luptă pentru mine. Pentru că nu cred în ceva menit să răspundă unui moment, nu să dureze în timp. Cel puţin aspiraţia asta trebuie să o avem: să dureze ceea ce facem. Chiar şi aşa cum este perisabilă arta asta a mea, dacă o fac cu credinţă ea rămâne în amintirea unor oameni; şi dacă oamenii aceeia au fost mai buni cinci minute e bine, şi vezi, uite aşa se leagă şi devine verigă în lanţul acesta al umanităţii râvnite.”
• „Dacă aş fi pusă să decid în materie de pictură sau muzică, mi-ar fi cu neputinţă să depăşesc stadiul lui: îmi place sau nu-mi place. Dar asta nu poate fi un criteriu în artă.”
• „Am fost trasă de urechi să merg dreaptă şi nici în ziua de azi nu merg dreaptă. Mi s-a spus că nu ştiu să mă îmbrac, că sunt şleampătă, că n-am niciun lucru de valoare în casă. Dar eu nu m-am supărat. La mine astea intră într-o zonă neutră. Nu contează. Ceea ce contează pentru mine, lucrul pe care trebuie să-l spun ca să mă fac bine înţeleasă, este puterea de a aştepta. De la lucrurile mici la lucrurile mari. De la autobuzul 31, la un rol minunat. Pentru mine aşteptarea e sinonimă cu speranţa. Chiar şi ceea ce fac, meseria mea, ce este altceva decât un fel de a oferi oamenilor puterea să spere? Dar să nu mă înţelegeţi greşit. Nu e vorba de o aşteptare pasivă, ci o pregătire pentru ceea ce urmează să se întâmple. Chiar şi acel ultim lucru care i se poate întâmpla omului are nevoie de pregătire. Pentru mine aşteptarea este un sentiment puternic şi pozitiv. Aşteptarea este pregătire.”
• „Cel mai important lucru pe lume nu este să ai ci să dai. Căci cea mai grozavă formă de luptă nu este pentru a avea ci pentru a da.” (Sursa citatelor: „Actorul în căutarea personajului”, de Andrei Băleanu și Doina Dragnea, apărut la Editura Meridiane în1981)

(Foto: Cinemagia)

Monica Andrei

MONICA ANDREI este teatrolog. A absolvit Facultatea de Teatru de la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică “I.L Caragiale”, București – România. Are master în Management și Marketing Cultural. A publicat numeroase articole, cronici, interivuri în publicații despre cultură pe suport de hârtie („Național”, „Oameni singuri”, „Paranormal”, „Dracula”, „Teatrul Azi”, „Liceenii”, Revista „Starea de Urgență”, Revista „Theatron”, Revista „Magazin Istoric”, Revista “Biblioteca Bucureștilor”), dar și în mediul online (Revista la Plic, www. Ziarul Metropolis, www.Scriecustiloul, www.Stiridebine, Revista 13). A colaborat cu Radioul Național postul Radio Cultural pentru emisiunile: „Scena și Ecranul”, „Tentații culturale”, „Arte”, „Cinemagia”. A editat și redactat albumele Teatrului Metropolis: “7 ani de Metropolis” și „Istoria Teatrului Metropolis”.

Distribuie acest articol Oficial Media