19/09/2021

Masacrul împotriva minerilor de la Lupeni din 1929 și oligarhia liberală

Pe data de 6 august, cand se sarbatoreste in calendarul crestin „Schimbarea la fata”, in Romania se comemoreaza si masacrul de la Mina Lupeni din 1929, cand zeci de mineri au fost omorati iar sute au fost raniti pentru ca s-au revoltat cerand drepturi si conditii decente de munca dupa esecul unor lungi negocieri intre mineri si patronatul minei, compus din membri marcanti ai PNL.

Pentru a intelege sacrificiul acelor bravi ortaci, voi face o scurta incursiune istorica pentru a arata cauzele acelei revolte si unde se ajunge atunci cand, pe de o parte, corporatiile/societatile comerciale, unde politicienii au interese, efectiv talharesc oamenii, incalcandu-le drepturile, iar, pe de alta parte, justitia nu-si indeplineste rolul de garant al drepturilor si libertatilor fundamentale ale cetatenilor.

In perioada respectiva intreaga regiune a Vaii Jiului era condusa economic la acea vreme de liberali. Minerii, in negocierile cu patronatul PNL, cereau inca din 1928 ca ziua de lucru sa fie de 8 ore, iar salariile sa fie majorate cu 40 la suta. Pentru cei care lucrau in puturi si in focuri, solicitau, de asemenea, ca angajatii sa fie aprovizionati cu bocanci, alimente si echipamente noi, iar minorii sa nu mai fie trimisi sa munceasca in subteran.

Ceea ce putina lume stie este ca liderii sindicali care au organizat revolta din 1929 erau membri ai Partidului National Taranesc (PNT), care incepea sa aiba o „organizatie muncitoreasca” foarte puternica.
„Muncitorii de la exploatarea miniera Lupeni se organizasera inca din cursul anului 1928 intr-un Sindicat Independent. Liderii sai erau Teodor Munteanu si un anume Moldoveanu. Respectivul sindicat nu avea orientare comunista. Cei doi lideri erau in relatii cu partidul de guvernamant, PNT, care dorea strangerea legaturilor cu mediile muncitoresti.

Dupa greva, presa opozitiei a afirmat ca relatiile sindicatului cu PNT erau chiar foarte stranse, intrucat membri ai acestuia au participat in mai 1928 la o mare manifestatie electorala, in orasul Alba-Iulia. Astfel ca, in primele luni ale conflictului de munca, sindicatul i-a indrumat pe muncitori sa astepte decizia instantei.” (cf. Lupeni 1929 – conflict de munca sau sabotaj? – Jurnalul National, preluat de HotNews – link la final).

CONTEXT ISTORIC

Pentru a-si spori profiturile, bazinul carbonifer al Vaii Jiului controlat de liberali a fost impartit intre Societatile Lupeni si Petrosani, care intre 1925-1929 si-au sporit profiturile cu 500%.

Referitor la Societatea „Lupeni”, care avea si mina, aceasta s-a constituit cu un capital de 400 de milioane de lei iar pana in 1927 si-a ridicat capitalul la 590 milioane de lei. Spun sursele vremeii ca in aceasta perioada a reusit nu doar sa-si amortizeze investitia, dar si sa realizeze un castig de 415 milioane de lei. Cheltuielile din aceasta perioada, insa, au fost 72 milioane de lei, din care doar o parte au fost cu salarizarea minerilor.

„Minele Lupeni apartin unui grup de banci liberale iar unul dintre directori este Tatarescu, fostul ministru liberal de interne”, relata NY Times intr-un articol al vremii.

Acest control al liberalilor asupra resurselor carbonifere vine dupa ce, „in Romania, in ianuarie 1922, liberalii au revenit la putere, cistigind apoi fara probleme alegerile, doua luni mai tirziu. Nu mai faceau eforturi pentru a ascunde ca isi propuneau sa ia toata puterea in stat si sa-l remodeleze conform nevoilor oligarhiei industriale si financiare. Era un stil politic direct si fara compromisuri, caracteristic si pentru alte epoci, astfel incit parea ca „normalitatea” era asigurata si chiar se putea reveni la vechile timpuri de dinainte de razboi.” – Francisco Veiga, Mistica Ultranationalismului: Istoria Garzii de Fier, 1919-1941, ed. II, Editura Humanitas, 1995, p. 53.

REMUNERAREA SI EXPLOATAREA MINERILOR

Printre doleantele minerilor era si cresterea salariilor cu 40%, iar motivele erau perfect intemeiate.

„Cat de justificata este aceasta greva, iese abia atunci in mod clar cand se afla ca aceste salarii nu numai ca sunt sub standardul de viata cel mai scazut *, care se poate inchipui, dar ca au lipsit si cele mai elementare conditii sanitare si igienice, ca muncitorii trebuie sa locuiasca in bordeie, ceea ce nu se poate concepe cu mintea omeneasca. Cu un cuvant, minerii au dus o viata de sclavi”. (cf. Berliner Tageblatt, 17 august 1929)

* – un ziar al vremii arata ca un miner din Valea Jiului putea cumpara cu salariul de pe o zi 2 kg de paine si 1 kg de fasole

Panait Istrati, prezent in zona Lupeni dupa masacru pentru a documenta cele intamplate, relateaza modul cum minerii erau efectiv talhariti de catre conducerea liberala a minei. Episodul este relevant pentru cele intamplate la Mina Lupeni in februarie 2021, cand Guvernul PNL a refuzat sa-i mai plateasca pe mineri, acestia inchizandu-se in subteran.

„Marturisesc ca, desi cunoscator al cruzimii liberale in toate domeniile, dovada aceasta a colaboratorului Luptei, data ca regula [era vorba despre o marturie publica a unui miner, publicata in revista Lupta, care arata cum este exploatat – n.n.], mi s-a parut peste putinta de crezut. Oricit ar fi de intins pasalicul clicii care sugruma tara de un sfert de veac, nu-mi puteam inchipui ca exista in Romania un sistem de exploatare care sa impinga perversitatea dincolo de limitele ingaduite doar in intunericul unor anumite colonii.

N-am avut nevoie sa-mi bat capul. Minerii vin ei singuri sa-ti arate buletinele de plata. Si, pe oricare dintre ele ai pune mina, toate proclama acelasi adevar: omul e robit, vindut.

Caci chiar si atunci cind aceste fise se soldeaza, dupa o luna de robie, cu un rest de plata, suma de incasat e cel mai adesea ridicola — doua-trei sute de lei — alteori atinge cifra de sase-sapte sute, si foarte rar trece de o mie.

Dar jocul acesta al restului de incasat n-are de fapt nici o importanta. Ca minerul mai are, uneori, nu de primit ceva la sfirsitul lunii, totul atirna nu de suma cistigata intr-o luna, ci de greutatile casnice ale minerului si de importanta cumparaturilor efectuate la consumul societatii. Ceea ce e capital, e suma cistigata intr-o luna.

Or, in aceasta privinta, am vazut ca minerul care se indoaie chiar si la munca cea mai infernala, nu poate depasi doua sute de lei pe zi. Iar generalitatea castigurilor variaza intre 2.300 si 3.500 de lei pe luna. Si, cu suma asta, minerul si familia lui nu pot sa traiasca la Lupeni.

Directia minelor o stie. Si, generoasa, ofera minerului posibilitatea de a cistiga mai mult. Cum?
Bineinteles, cerindu-i sa-si rupa oasele dincolo de marginile puterii omenesti. Neavind incotro, bietul sclav se injuga cu bunavointa, sperind sa obtina mai mult. Aci intra in joc «primele»: daca faci mai mult decit esti obligat, ti se va da atita pe vagonas.

Am avut in mina mai multe fise de plata. Ele sunt mai elocvente decit cea mai elocventa pledoarie in favoarea sclavilor de la Lupeni. Ele dovedesc si omului de cea mai cea-credinta ca felul cum inteleg liberalii sa se imbogateasca, nu mai poate fi numit exploatare crincena, ci HOTIE, BANDITISM la drumul mare, CRIMA, CARE TREBUIE NUMAIDECIT PEDEPSITA DE JUSTITIE. […]

Vedem ca pe luna decembrie, prima incepe de la 3,5 vagonase cu suma de 46 de lei. Ca pentru 4 vagonase, omul va primi 50 de lei. Iar daca, plesnind in mina, reuseste sa scoata 4,5 vagonase, pune mina pe 54 de lei.

Sarmanul Bauer Filip [cel al carui buletin de plata a fost dat ca exemplu – n.n.] a crapat la munca si a reusit. Si-atunci ? Ei bine, atunci intervine directia si spune ca chiar plesnind in mina omul tot trebuie sa nu fie platit. Ea refuza sa respecte chiar si conventia asta salbatica, isi calca cuvintul dat, jefuieste pe om.

Caci vedem ca numaidecit, pe luna ianuarie, SUPREMUL EFORT AL MINERULUI E REDUS LA MINIMUM.

Cele 3,5 vagonase, platite cu 46 lei, devin 4,5 vagonase. Acum, ca sa cistige 54 lei, nu 4,5 ci 5,5 vagonase trebuie sa faca bietul Bauer Filip! Aceasta, dintr-o luna pe alta! […]

Pe langa flagranta talharie cu reducerea primei, pe masura ce minerul dovedeste capacitatea lui de robie, directia minei mai are inca un mijloc de a suge sangele sclavului. Acesta e anularea vagonetelor declarate insuficient incarcate, ori continand piatra.

E un arbitrar tot atit de strigator la cer, ca o crima tot asa de demna de puscarie. Netagaduit ca, in lungul lor drum din fundul minei pina la locul de receptie, se intimpla ca unele vagonase sa-si indese continutul, ori chiar sa piarda din el prin zgiltiire. Si daca voiti sa ducem complezenta fata de tilhari pina in a admite ca aceasta diminuare a continutului se produce din vina minerului, ori a vagonarului, tot ramine in favoarea nenorocitului sclav macar ceea ce ramine si in vagonasul contestat, adica sa i se scada sfertul, treimea sau jumatatea care lipseste din vagonas si sa i se plateasca restul. Asa s-ar cadea dupa sfinta dreptate elementara. Ei bine, nu!

Ca i-o lipsi un sfert, o treime ori o jumatate, vagonasul e anulat in intregime. Omul pierde tot, nu numai ce i se contesteaza. Si stiti cam cite vagonase se anuleaza pe luna, in mijlocie? Bagatela cifra de 3.000 la 3.500 de vagonase! Iata procedeurile care au dus la revolta.” (Panait Istrati, Lupeni 1929 – fragmente)

Pe langa salariile mici, conditiile de trai, din cauza lipsei locuintelor, erau efectiv inumane. Din acest motiv, sute de mineri din Lupeni erau obligati sa foloseasca sistemul denumit „patul comun si cald”, in care locul eliberat dintr-un pat, prin plecarea in mina a unui miner, era imediat ocupat de un alt miner iesit din mina.

Nedreptatea sociala se amplifica la sfarsitul anului 1928, odata cu denuntarea unilaterala a contractului colectiv de munca de catre societatile miniere conduse de liberali.

In februarie 1929 conducerea societatii se plange ca nu poate onora comenzile de carbune din cauza faptului ca au crescut simtitor absentele minerilor de la lucru „datorita fie bolilor, fie frigului foarte intens, dar mai ales din cauza rezistentei pasive”.

„Motivati de noua legislatie [care permitea repaosul duminical – n.n.], dar si de incurajarile din partea Partidului National Taranesc in a-si revendica drepturile, liderii minerilor din Valea Jiului au declansat la sfarsitul anului 1928 un conflict de munca. Motivul era legat de prelungirea contractului colectiv de munca.

In conformitate cu noua legislatie, se cerea: ziua de lucru de 8 ore, majorarea salariilor cu 40% pentru muncitorii care lucrau la focuri si in puturi, aprovizionarea cu alimente si bocanci, interzicerea activitatii minorilor in subteran etc. Neintelegerile dintre salariati si angajatori au dus la un proces, dar decizia instantei de la Deva i-a nemultumit pe muncitori.

Acestia s-au adresat instantei superioare – Inalta Curte de Casatie –, ca sa medieze conflictul. Cu toate acestea, in preajma izbucnirii grevei nu existau mari sperante in vederea satisfacerii doleantelor minerilor. […] Amanarea verdictului privind noul contract colectiv a afectat optimismul muncitorilor care nu se simteau protejati de nici o institutie.” (cf. Lupeni 1929 – conflict de munca sau sabotaj?)

INCEPUTUL REVOLTEI

Dupa esecuri succesive ale negocierilor cu patronatul liberal, precum si dupa amanarea deciziei Inaltei Curti, rabdarea minerilor a ajuns la limita.

Pe 5 august 1929 minerii refuza sa mai intre in mina si ocupa uzina electrica din Lupeni. Minerii au fost nemultumiti, printre altele, si de decizia conducerii Societatii „Lupeni” de a nu permite Sindicatului Independent sa plateasca fiecarui angajat o zi de munca din fonduri proprii. Imediat, circa 200 de muncitori s-au intrunit pentru a discuta atitudinea patronatului si au decis sa declanseze protestul.

Pe 6 august, la orele 5:30 dimineata, sosesc la Lupeni prefectul judetului Hunedoara, Stefan Razvan (Roszvany), prim-procurorul Tribunalului Hunedoara, judecatorul de instructie, subseful Sigurantei Petrosani si comandantul corpului de jandarmi. Prezent a fost si „un fioros bandit numit Maican” cu grad de plutonier (Panait Istrati). Acestia erau insotiti de 80 de soldati din Regimentul 4 graniceri si aproximativ 20 de jandarmi. In drum spre Lupeni cu totii s-au oprit la o carciuma, unde s-au imbatat, relateaza sursele vremii.

Prefectul rupe tacerea diminetii si le cere minerilor sa opreasca greva si sa se intoarca la munca. Urmeaza apoi somatiile prim-procurorului adresate grevistilor pentru a parasi uzina imediat si neconditionat.

Minerii au raspuns somatiilor prefectului si prim-procurorului cu revendicarile lor: paine, contract colectiv, conditii umane de munca, dreptate si libertate.

Dupa trecerea minutelor acordate prin somatie de prim-procuror, prefectul a dat ordin jandarmilor sa evacueze uzina.

In timpul busculadei s-a auzit un sunet de revolver, care ar fi fost descarcat de prefect intr-un miner, relateaza multiple surse ale vremii. Sunetul revolverului a constituit pretextul deschiderii focului asupra minerilor de catre jandarmi, care au tras in plin, omorand 20 de mineri in curtea uzinei.

Panait Istrati, ce avusese o imputernicire speciala din partea Ministrului de Interne Alexandru Vaida Voievod pentru a intra oriunde si vorbi cu oricine pentru a afla ce s-a intamplat, relateaza cele intamplate in acea zi astfel:

„La Lupeni, n-a fost o potolire a unei revolte, ci o vanatoare de oameni. Autoritatile au baut pana la ziua si au dat de baut si la soldati.

Un prefect beat a tras cel dintai dupa sunarea goarnei. S-au impresurat minerii si au fost macelariti, fara sa li se dea putinta de a fugi, apoi, cand au reusi sa fuga, s-a luat granicerimea dupa ei, beata de vin si de sange.

Singurul loc pe unde cautau sa scape cei mai multi, un faimos canal de linga uzina, era pazit de criminalul plutonier Maican, care, insotit de pusti, pindea pe cei ce se aruncau in canal, ii palea cu o osie si dadea ordin sa se ucida lumea. Acolo au fost striviti cu patul armei si sfisiati cu baioneta cei mai multi mineri.

La acest canal, a doua zi dupa macel, veneau ciinii sa linga singe, creier si mate. […]

La spital, noua mineri, groaznic de mutilati, mai agonizeaza si acum, dupa cinci saptamini. Din noua, sapte sunt impuscati pe la spate. Proportia e aceeasi si pentru morti: trei sferturi dintre ei au fost loviti pe la spate.

Cel care cadea, avea apoi capul strivit cu arma, pieptul strapuns, pintecul sfisiat.

Asa se explica faptul ca autoritatile n-au ingaduit familiilor sa-si ia mortul, sa-l spele, sa-l imbrace si sa-l conduca la groapa, pe patru umere de mineri, dupa cum li se propusese. Chiar de a doua zi, cadavrele au fost invelite intr-o otreapa de camasa, ingramadite in carele de gunoi ale orasului si ingropate.

Toate aceste marturii si altele care n-au loc aici, se afla pe buzele unei populatii intregi. Exista doi martori care au vazut pe prefect, beat, luind arma din mina unui granicer si tragind cel dintii.

Ei sunt gata s-o sustie in fata judecatorilor. Aceasta acuzatie nu e inventata acum, la o luna si jumatate departare, ea a fost formulata chiar de-a doua zi. Dovada: prefectul o pomeneste el insusi, protestind, in raportul sau catre ministru, raport care e semnat de mina lui si pe care il detin de la domnul Vaida.

Dar acest raport, care e adresat si presei, e in intregime un grozav rechizitoriu impotriva propriului sau autor. Din el reiese vina zdrobitoare a acestui prefect, de la plamadirea dramei pina la consumarea ei.”

REACTII DUPA REVOLTA

Presa straina si nationala, mai ales dupa ce a aflat conditiile inumane in care traiau si lucrau minerii, a condamnat atrocitatile de la Lupeni.

Vinovat de cele intamplate, in opinia lui Panait Istrati, era nu doar prefectul ci si conducerea liberala a societatii, care efectiv exploata si talharea minerii.

„Ele (bonurile de plata) dovedesc si omului de cea mai rea-credinta ca felul cum inteleg liberalii sa se imbogateasca, nu mai poate fi numit exploatare crincena, ci HOTIE, BANDITISM la drumul mare, CRIMA, CARE TREBUIE NUMAIDECIT PEDEPSITA DE JUSTITIE”, a scris Istrati.

Dar justitia in mana cui era?

Sursele vremii relateaza legaturile mafiote dintre conducerea liberala a Societii „Lupeni” si prefect, pe de o parte, si organele de represiune si justitie, pe de alta parte.

Cu toate ca in Romania deja se adoptasera legi pentru protectia sociala si contractele colective de munca, justitia a inchis ochii la toate abuzurile Societatii „Lupeni” impotriva minerilor, la conditiile inumane de munca si la revendicarile fondate ale acestora.

Dupa carnagiul de la Lupeni, procurorii vremii nici macar nu i-au anchetat pe criminali, ci pe mineri.

Scriind despre acest proces, Constantin Argetoianu relateaza in „Memoriile” sale urmatoarele: „Lucreaza justitia de clasa!
Acum se judeca la tribunalul din Deva procesul muncitorilor mineri din Lupeni!

In anul 1929, 6 august, au intrat in greva fratii nostri mineri din Lupeni nemaiputand sa rabde mizeriile lor. Incetand lucrul au intrat in lupta pentru o bucata de paine mai mare ca sa nu trebuie sa piara de foame cu familie cu tot. Dar banditii proprietari de mine au chemat imediat pe criminalul prefect din Deva, pe Roszvany, care a ocupat cu jandarmii si armatà toata regiunea si a ordonat foc asupra fratilor nostri mineri grevisti. Au cazut victime 22 morti si peste o suta de raniti. Justitia de clasa va condamna acum pe cei care au scapat de la moarte. Si prefectul criminal din Deva va lua parte la proces numai ca martor al acuzarii.” (Constantin Argetoianu, Memorii, vol. XI, pp. 94-95).

Acelasi prefect Roszvany, acuzat de presa pentru carnagiul facut la Lupeni, a recunoscut public ca i s-au adus invinuiri ca a tras el primul in mineri: „invinuirilor, ca insumi as fi ridicat arma si tras asupra muncitorilor — tin sub demnitatea mea de-a le raspunde pe aceasta cale — justitia insa va sti sa pedepseasca calomniatorii. Astept cu inima indurerata de marimea dezastrului, dar cu constiinta deplin linistita”.

„Constiinta de prefect”, comenta Istrati.

Nici plutonierul Maican nu a fost judecat sau suspendat din functie, ci doar mutat la Petrosani, unde continua abuzurile.

„La Lupeni, un fioros bandit numit Maican, plutonier de jandarmi si el, a ingrozit pe mineri cu schingiuirile sale, pina cind… Pina cind, ce? Sa-l destituie, sa-l bage in puscarie? Deloc. Ci numai pina cind sa-l mue la Petrosani, unde continua.” (Panait Istrati, Lupeni 1929 – fragmente)

Prim-procurorul care a supravegheat masacrul de la Lupeni era, de asemenea, in plina functie in septembrie 1929, lasandu-l socat pe Panait Istrati care a mers in zona sa cerceteze evenimentele. „Sosind la Deva, m-am prezentat imediat la Prefectura. Am fost primit de domnul inspector administrativ Cimponeru, care inlocuieste pe domnul prefect Rozvany. Domnul Cimponeru a telefonat in fata mea la Parchet si am auzit raspunsul domnului prim-procuror: «Nu s-a
primit nici un fel de instructie, cu privire la dorinta mea, din partea Ministerului de Justitie».

O intrebare: stiam si eu, ca toata lumea, ca acest domn prim-procuror, care a prezidat macelul de la Lupeni, e suspendat: de ce, atunci, functioneaza la Parchetul din Deva?

Ca functioneaza, nu mai incape indoiala si nu numai fiindca l-am surprins la capatul firului telefonic, legind Parchetul cu Prefectura, ci fiindca a cerut si obtinut arestarea martorului Intea Eugen, la citeva zile dupa macel si in urma declaratiilor facute de Intea la instructie, asupra celor vazute de dinsul in dimineata zisa «fatala».” (Panait Istrati, Lupeni 1929 – fragmente)

CONCLUZIE

Cauzele revoltei minerilor de la Lupeni din 1929, modul barbar in care a fost reprimata, interesul firmelor doar de a se imbogati, chiar daca calca in picioare drepturi si oameni, complicitatea lasa a justitiei in fata abuzurilor la adresa oamenilor nu sunt accidente ale istoriei, ci sunt alaturi de noi mereu si cresc daca nu le denuntam si nu le oprim. Am scris acest text,  atat in memoria acelor mineri eroi, cat si pentru ca cei asemenea lor, din prezent si viitor, sa nu uite.
E important de retinut ca toate abuzurile la adresa populatiei au fost baza pe care s-au cladit viitoare dictaturi.

Toate sistemele totalitare au debutat folosind o populatie saracita, frustrata, terorizata, abuzata, nedreptatita, ce vedea in promisiunile viitorilor dictatori speranta.
De aceea, orice tip de abuz trebuie expus public, indiferent de cat de mare e puterea si propaganda care il sustine, trebuie corectat iar vinovatii trebuie pedepsiti. E singura cale spre apararea libertatii noastre, prezente si viitoare.

Vesnica pomenire eroilor mineri de la Lupeni din 1929!

In mina Dumnezeu cu noi
Afara grija si nevoi.
Deasupra noastra n-avem cer
C-asa e viata de miner.

Cristian Terhes
Europarlamentar PNTCD

Distribuie acest articol Oficial Media
Share