NEVOIA DE NOI ÎNȘINE

Cărui om nu i s-a întâmplat de-a lungul vieții sale să se simtă pierdut, rătăcit, ba mai rău: gol înlăuntrul său?! Care dintre noi este într-atât de brav încât nu are momente de „înnorare” lăuntrică?! Brav dacă ești, oare nu ești tot al trăirilor comune tuturor?!

Există momente în viață când pe cât te închipui de puternic, pe atât poți pierde instantaneu pământul de sub picioare și cârma către propriul drum. Găsim la noi că suntem invincibili, răsturnăm situații deja acceptate ca fiind definitive… ca la un semn. Și totuși suntem atât de fragili, atât de mici și vulnerabili! Aș vrea să văd o excepție. Sunt de părere că aceea („excepția”) bravează!

Pare simplu să-ți regăsești echilibrul, dar sunt momente când acesta e de negăsit.

Acum -cazuri și cazuri: unii nu dau importanță unor lucruri care pe alții îi marchează pe parcurs de ani, poate întreaga viață. Unii sunt superficiali, alții profunzi. Cert este că -psihologic- a-ți găsi echilibrul este eminamente vital. Dintre noi, unora le e suficient să schimbe câteva cuvinte cu un prieten bun pentru a se recăpăta. Altora bârfa le saltă instantaneu tonusul, chiar dacă -de fapt- aceasta e nocivă la scară universală.

Deci (învățam undeva): „Comunicarea este o modalitate de reglare a psihicului.”

Există și latura dramatică a situației acesteia: să ajungi să ai nevoie de psiholog, deși nu mai e demult un lucru damnabil și nici un subiect tabu, ceea ce e bine; e firesc să luăm cele de bun augur ca atare. În fond nu e de evitat și nici de condamnat nici un efort pentru liniștea și confortul lăuntric. De el depinde mersul nostru către apogeul din noi. Și mă refer aici la cei care performează în a transforma „huila” în nestemate, fondul în formă.

Vorbeam despre nevoia de noi înșine. Existăm spre a învinge, nu spre a ne lăsa doborâți, spre a lupta mărșăluind către ținta finală, nu spre a fi striviți de prima grindină. Existăm! Suntem datori față de Univers, dar și față de noi să nu o facem lamentabil, ci extraordinar. Cuvântul „mulțumitor” e deja nesatisfăcător pentru accepția omului care se vrea sieși zeu, forță.

Nevoia de noi înșine este aceea care nu doar că nu ne lasă să pierim în valuri (spiritul de conservare), dar ne „aruncă” în lupta cu viața, astfel încât, încărcați de cosmos nebănuit, pozitivi, să atingem visuri nesperat de realizabile, să le căpătăm aievea ca pe niște cadouri din partea Providenței.

Toți avem nevoie de noi înșine!

Spiritul și materia coexistă.

(Dana Staicu).

Distribuie acest articol Oficial Media