29/09/2020

Nu putem tăvăli în noroi până și sublimul. E de mai mare folos -cu siguranță- să te înalți către el.

Vorbim de iubire până la bagatelizarea termenului. Și o înțelegem ca pe un lucru comun, vandabil, un chici contra cost adică. În ultima vreme chiar a căpătat aspect comercial. Puțini dintre noi însă văd în iubire energia sublimă, acel cosmos de sentimente care să te aducă în stare să împlinești idealuri de folos omenirii, să porți pe umerii tăi Lumina pe care să o dărui acesteia, Lumina-Călăuză. Iubirea ca divinitate puțini o pot percepe. Odată ce asta îți este Menirea, nu te mai poți abate de pe traiectoria căreia doar iubindu-ți semenii te poți dărui.

Nu în trivialitate stă adevărata iubire, ci în puritate. Nu în constrângere, ci în libertate. Nu în gelozii, invidii, râvnă asupra a ce are partenerul/a de viață, ci în încredere și susținere totală, reciprocă. Iar dacă vorbim despre acea Iubire-ideal, spre aceea fiecare dintre noi ar trebui să tindem spre a atinge misterul, nevăzutul, aparent intangibilul. E adevărat că eu descriu aici raiul, dar acest rai atât este de posibil să ne devină aievea. Că eu văd asta înseamnă că -din unghiul meu de vedere- se poate, că sunt oameni care trăiesc raiul, nu îl experimentează post-mortem, care au totul aici, nu dincolo, pentru că iubesc simplu, dăruie simplu, iartă, uită, oblăduiesc în jurul lor totul. Iar asta îi bucură. Ei sunt mâna întinsă către noi din partea divinității, ca noi să pășim spre mai bine, mai frumos, mai curat, mai adevăr.

Nu putem tăvăli în noroi până și sublimul. E de mai mare folos -cu siguranță- să te înalți către el. Dar pentru a-l atinge e necesar să te dezici de cele ce te rețin la sol.

(Dana Staicu -1 ianuarie 2018).

Distribuie acest articol Oficial Media
Share