Pădurea copacului meu in regia lui Aleksandar Ivanovski- BABEL FAST 2017

Pădurea copacului meu are în centru un personaj care nu poate trăi fără iubire, care nu poate trăi fără eurile sale conștiente și inconștiente și de-aici interpretările pot curge. Varianta simplă este că nu mai are sud și nord, că lumile îi sunt separate de elementele esențiale, apă și pământ, de mamă și tată.

Și de-aici o luptă cu propriul suflet schingiuit de absența dragostei cu care era obișnuit, schingiuit de absența REPERELOR. Totul ţine de puterea de înțelegere şi de pacea interioară. Se iau bucăţile de tristeţe şi se aşează în formă de stea, din crâmpeiele gri se face o pereche de aripi, apoi se picură sânge din rana deschisă, pe ele şi petale. Se-mprăştie lacrimile pe frunzele verzi, mai înghiţim odată (să dispară nodul din gât), apoi privim dragostea dintre fluturi şi flori, culoarea şi zborul, roua şi parfumul unei fabuloase dimineţi, care niciodată nu va şti să spună din ce a fost plămădită. E magic!

Vorbeam despre miracolul de „a fi”, nu-i aşa? Aici ”a fi” devine tortură. Pădurea copacului meu este lupta dintre euri, lupta pentru găsirea unei singure entități a iubirii. În neputința sa, personajul din spectacolul regizat de Aleksandar Ivanovski nu poate trăi doar cu divinitatea. Are nevoie de o entitate a iubirii plămădită din aceeași substanță ca și el. Iubirea este înțelegerea nașterii și a morții. Tot ce se întamplă colateral sunt doar efecte. Acest colateral lipsit de forța supraviețuirii va genera șiroie de lacrimi. Scena noastră este una care a cunoscut dragostea, este una care a pierdut-o și care în absența ei nu-și mai găsește rostul. Personajul nostru nu are nici forța, nici nebunia, nici înțelepciunea să adune bucățile de tristețe în formă de stea, nu poate să le dea strălucire fiindcă nici măcar lumină nu mai are. Lumina e pierdută, cumva, haotic, împrejur.

Cine stie cât de puternic „doare” viața, acela (se) iubește necondiționat și universal. În numele acestei iubiri parcurge spațiul dintre naștere și moarte. Iată: Ar fi foarte simplu să scăpăm de „durere” alegând moartea, însă nimeni nu știe dacă în lumea de dincolo se poate iubi și poți fi iubit. De aici rezultă că nimeni nu este motivat să caute absența durerii, ci siguranța prezenței dragostei. Asadar durerea, însăși, se transformă pentru eroul nostru într-o entitate a iubirii. Căutarea dragostei până la schimonosirea inimii, trupului și sufletului, devin un țel în sine. Căci moartea nu prezintă siguranța existenței iubirii. Doi actori, un singur personaj. Rănit pe dinăuntru și pe dinafară, manifestând suferința așa cum știu ei că pot urca spre iubire, ca în mitul lui Sisif, unul cu răni pe trup, unul care ne face să vedem, iar celălalt care ne face să le auzim. Din spatele scenei răzbate ”neajunsul de a fi”, ca un plâns de vioară. Fără cel puțin o entitate a iubirii, omul nu este compatibil cu viața. Nici cu moartea.

Cristi Iordache

Cristi Iordache

călător pe la reviste pe la câteva edituri „…spunea mama: fluturii făceau curte florilor şi-atunci am mişcat prima dată, apoi zi de zi pântecu-i zvâcnea aşa cum ţi se zbate ochiul stâng. când m-am născut căzuse bruma. eu n-am vrut sa ucid fluturii” în rest, căţărare liberă

Distribuie acest articol Oficial Media