Sfinții închisorilor: „Comunismul a umplut cerul de sfinţi” spunea părintele Arsenie Papacioc

Ne bucurăm să anunțăm începutul unei noi serii de lecturare secvențială, de data aceasta a cărții “Sfântul Închisorilor” alcătuită de monahul Moise, închinată lui Valeriu Gafencu.

Ce presupune? Cartea de față va fi împărțită într-un număr de secvențe care urmează a fi postate în pagină cu o frecvență de 1-2 zile, astfel încât, la finalul seriei veți fi citit întreaga carte prin texte scurte a căror citire necesită nu mai mult de 5-10 minute.

Dară şi dintre rumâni mulţi sunt sfinţi…

Neamului românesc – aşezat, după spusa cronicarului, „în calea tuturor răutăţilor” – i-a fost rânduit să treacă prin multe încercări. Ultima a fost cea mai grea: tăvălugul comunist. Această ideologie demonică, nimic altceva decât religia satanei pe pământ – cum o numea cineva trecut prin temniţele comuniste – a făcut şi la noi sute de mii de victime. N-a reuşit însă să-i frângă pe cei ce, nevrând să-şi piardă sufletul, s-au legat cu toată fiinţa de Hristos. Cu preţul unor suferinţe cumplite au rezistat, dobândind prin moarte cununa sfinţeniei.

„Comunismul a umplut cerul de sfinţi” spunea părintele Arsenie Papacioc. Dacă ar fi să cunoască cineva pe toţi din neamul nostru care au trecut pragul sfinţeniei în prigoana comunistă, ar veni la cuvintele rostite în veacul al 17-lea de sfântul mitropolit Dosoftei al Moldovei: „dară şi dintre rumâni mulţi sunt sfinţi… dară nu s-au căutat” [Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, Ed. Episcopiei Romanului, 2001, pag. 224].

Nu numai prima, ci şi a doua parte a cuvintelor sfântului mitropolit, acest „dară nu s-au căutat”, se adevereşte în zilele noastre. În general se ştie prea puţin despre viaţa duhovnicească şi chipurile de mărturisitori ai temniţelor comuniste. E drept că până la căderea comunismului era cu neputinţă să aflăm ceva, iar după 1990 mărturiile supravieţuitorilor nu s-au aflat totdeauna la îndemâna celor interesați. Dar dincolo de aceste cauze obiective, ignorarea aproape cu desăvârşire a spiritualităţii închisorilor – moment plin de semnificaţii al Ortodoxiei noastre româneşti – are o rădăcină mult mai adâncă: lipsa de interes a românilor faţă de mărturiile propriului trecut. Parcă mai lesne şi cu mai multă râvnă privim spre cele petrecute prin alte părţi decât la mărturiile de sfinţenie de la noi. În acest nărav al românilor se află, după cât se pare, cauza acelui „dară nu s-au căutat” al sfântului mitropolit.

Însuşi părintele Nicolae Steinhardt îl pomeneşte ca pe „unul din sfinţii închisorilor”

Cu toate acestea, nu mic ar fi folosul celui ce s-ar apleca asupra unora din mărturiile celor trecuţi prin închisori. Ar găsi numeroase pagini în care sunt evocate persoane, întâmplări, atitudini, cuvinte cu nimic mai prejos celor de prin vechi paterice sau vieţi de sfinţi.

Printre chipurile de mărturisitori ar întâlni un nume pe care toţi îl pomenesc cu evlavie, socotindu-l sfânt: Valeriu Gafencu. Numit în mod inspirat de părintele Nicolae Steinhardt „sfântul închisorilor” [Mulţi alţii, nu numai Valeriu Gafencu şi-au sfinţit viaţa în temniţă şi merită acest nume. Însuşi părintele Nicolae Steinhardt îl pomeneşte ca pe „unul din sfinţii închisorilor” (Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1992, pag. 133)], Valeriu Gafencu a fost una din cele mai impresionante figuri care s-a înălţat la o admirabilă trăire duhovnicească în condiţiile vieţii de temniță.

Prin dragostea sa jertfelnică izvorâtă dintr-o desăvârşită închinare a vieţii lui Hristos, a rămas zugrăvit în cele mai luminoase culori în inimile celor ce l-au cunoscut. Părintele Gheorghe Calciu spunea: „nu am nici o îndoială că este sfânt; a trăit cuvântul lui Dumnezeu la o înălţime de neînţeles pentru noi” [Mărturie a părintelui Calciu despre Valeriu Gafencu, dată în octombrie 2005 monahului Moise]

Alt tovarăş de suferinţă, părintele Constantin Voicescu, era încredinţat că „mai devreme sau mai târziu Biserica Ortodoxă îl va canoniza” [Părintele Constantin Voicescu – Un duhovnic al cetăţii, ediţie îngrijită de Ioana Iancovescu, Ed. Bizantină, Bucureşti, pag. 28. În 1992 s-a pornit o campanie de strângere de mărturii printre foştii deţinuţi politici despre Valeriu Gafencu, spre a fi înaintată comisiei de canonizare a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Decesul celui ce a avut această iniţiativă, Alexandru Virgil Ioanid, a făcut ca mărturiile adunate să nu mai ajungă la destinaţie, ci să zacă prin sertarele AFDPR-ului (Asociaţia foştilor deţinuţi politici din România). De aici vor fi luate de Nicolae Trifoiu şi, împreună cu unele scrisori ale lui Valeriu trimise din închisoare familiei, vor fi publicate. (Nicolae Trifoiu, Studentul Valeriu Gafencu – Sfântul închisorilor din România, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 2003)].

Cu toate că Valeriu Gafencu este adesea amintit în mărturiile publicate de cei trecuţi prin închisori, cu toate că despre el au apărut articole în presă, şi s-a făcut chiar un documentar de televiziune, fiind – ca să folosim un termen la modă – cel mai „mediatizat” dintre trăitorii temnițelor comuniste, totuşi viaţa lui este mult prea puţin cunoscută în rândul credincioşilor [Vălul necunoaşterii a fost măcar în parte ridicat prin publicarea mărturiilor lui Ioan Ianolide (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, Ed. Christiana, Bucureşti, 2006), cea mai bogată sursă de informaţii despre Valeriu Gafencu].

Folosind tot ceea ce s-a publicat, alăturând unele mărturii inedite, în cele ce urmează vom pune în faţa cititorului crâmpeiele adunate despre viaţa, trăirea şi gândirea acestui sfânt al veacului 20.

Vom începe prin a spune câteva lucruri despre familia şi viaţa sa dinainte de arestare. Vom trece apoi la mărturiile privind perioada cât a stat închis la Aiud (1942- 1948). Aici, Valeriu şi alţi câţiva deţinuţi se vor strânge în jurul avocaţilor Traian Trifan şi Traian Marian. Grupul acesta din care făcea parte şi tânărul, pe atunci, Anghel Papacioc – arhimandritul Arsenie de astăzi – avea în centrul preocupărilor trăirea creştină în duh filocalic. Atmosfera spirituală de la Aiud va avea un rol important în formarea duhovnicească a lui Valeriu. Aici va trăi un moment de iluminare, ajungând, prin harul lui Dumnezeu, să-şi vadă păcatele. Lucrarea de pocăinţă începută acum va rodi o stare de fericire sufletească care îl va însoţi în toate încercările. După Aiud urmează închisoarea Piteşti (1948-1949), apoi, după câteva luni la Văcăreşti, închisoarea sanatoriu de la Târgu- Ocna (1950-1952).

Într-o stare avansată de tuberculoză, ţintuit la pat, Valeriu va fi la Târgu-Ocna limanul la care toţi vor găsi alinare şi întărire. Întoarcerea la Dumnezeu a unor deţinuţi atei, dejucarea intenţiilor de aşa-zisă „reeducare” prin tortură, dragostea deosebită dintre deţinuţi, spiritul de jertfă în folosul celor mai bolnavi, toate se lucrează prin influenţa lui Gafencu. Prezenţa sa plină de har va crea o atmosferă duhovnicească unică în istoria gulagului comunist. „Mi-e aşa de dor de Târgu-Ocna!”, va spune mai târziu cineva trecut pe acolo.

Cunoscându-şi dinainte ziua trecerii la Domnul, Valeriu se va afla în momentul morţii într-o aşa stare de har, încât prietenul său Ion Ianolide, care i-a fost atunci alături, va mărturisi mai târziu: în veşnicie, nu-mi doresc o stare mai înaltă decât aceea, căci atunci eram plin, deplin fericit” [Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, Ed. Christiana, Bucureşti, 2006, pag. 189].

Fragmente din scrisorile trimise familiei, câteva poezii, un îndreptar de spovedanie întocmit în închisoare, mărturii ale unor minuni trăite în preajma sa, gândurile sale despre rosturile creştinismului astăzi şi lămurirea unor aspecte ale trecutului său legionar vin să completeze, ca un mozaic, chipul plin de sfinţenie al mărturisitorului lui Hristos, Valeriu Gafencu. Toate acestea nu sunt însă decât nişte umile semne ale unei vieţi duhovniceşti de care nu se poate da mărturie prin cuvânt, mai ales că – după cum spunea un tovarăş de suferinţă – „ceea ce a făcut şi ceea ce a trăit Valeriu de-a lungul anilor de detenţie pentru fiecare suflet cu care a venit în contact, e greu de imaginat, necum de exprimat în cuvinte” [Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată, Ed. Antim, Bucureşti, 2002, pag. 185].

„Un om, ca şi un popor, atâta preţuieşte, cât a înţeles din Evanghelie şi cât poate să urmeze învăţăturii lui Iisus” [Simion Mehedinţi, motto la Creştinismul Românesc, Fundaţia Anastasia, Bucureşti, 1995], spunea savantul Simion Mehedinţi. Oamenii prin care Duhul Sfânt lucra cu putere, precum Valeriu Gafencu şi alţi mărturisitori ai temniţelor, vrednici de toată preţuirea, îşi aşteaptă locul în calendar, fiind cele mai sigure modele pentru noi în vremurile acestea dominate de confuzii. Viaţa lor merită cunoscută, nu pentru slava lor pământească, ci „ca oamenii din zilele noastre înnegurate de atâtea rătăciri, urmări ale îndepărtării de Dumnezeu, să ştie că au existat în veacul al 20-lea asemenea aleşi care s-au ridicat la puterea de credinţă şi de jertfă a primilor martiri creştini” [Nicolae Trifoiu, Studentul Valeriu Gafencu – Sfântul închisorilor din România, p. 130, Ed. Napoca Star, Cluj Napoca, 2003].

TOATE DREPTURILE APARȚIN GRUPULUI ”SFINȚII ÎNCHISORILOR”

extras din Sfântul Închisorilor – Valeriu Gafencu
Partea întâi – introductivă
Secvența I
(!) Serie de parcurgere a cărții Sfântul Închisorilor prin prezentarea secvențială a conținutului ei

Sursa telegram: https://t.me/sfintiidininchisori/1045

Cristi Iordache

călător pe la reviste pe la câteva edituri “…spunea mama: fluturii făceau curte florilor şi-atunci am mişcat prima dată, apoi zi de zi pântecu-i zvâcnea aşa cum ţi se zbate ochiul stâng. când m-am născut căzuse bruma. eu n-am vrut sa ucid fluturii” în rest, căţărare liberă

Distribuie acest articol Oficial Media