Oficial Media

Știri din Târgoviște, Dâmbovița, România.

Sfinții închisorilor comuniste: Întâlnirea cu fosta iubită după 15 ani de temniță

Întâlnirea cu fosta iubită după ieșirea din închisoare…
,,După mai bine de 15 ani, adică în septembrie 1964, m-am reîntors pe locurile natale. Nici satul meu, nici satul Silviei – Gura Hangului – nu mai erau la vedere, dispărând sub apele lacului de la Bicaz.
Benedict Hotnog mi-a spus că Silvia se căsătorise şi locuia în satul Bistriţa (astăzi Alexandru cel Bun), în apropierea mânăstirii cu acelaşi nume.
Într-o după-amiază tristă de toamnă, cu un cer tulbure ca şi sufletul meu, am bătut în poarta Silviei. A venit la gard, cu aceiaşi ochi albaştri ca şi cerul, peste care trecuseră nori grei şi furtuni, dar care însă nu i-au putut răpi nimic din frumuseţea de odinioară. Mirată, m-a întrebat cu cine doresc să stau de vorbă. Am privit-o adânc în ochi… Vocea îmi scăzuse şi cuvintele îmi erau sugrumate de emoţie. Era reîntâlnirea la care visasem de atâtea ori în temniţă, cu o încărcătură de trăiri şi sentimente care, adunate ani în şir, stăteau să năvălească toate parcă într-o singură clipă…
– Nu vă voi spune doamnă cine sunt şi de unde vin, înainte ca dumneavoastră să mă recunoaşteţi, i-am zis…
Silvia m-a privit lung şi atent în adumbriri vălurite de tristeţe, încercând să mă găsească în chipurile cunoscute demult. Deodată, se lumină la faţă:
– Grigoriţă!
Şi-a acoperit faţa cu mâinile şi izbucni într-un plâns adânc şi încărcat. A deschis poarta şi mi-a făcut semn să intru, căci vocea parcă îi pierise de tot…
O priveam mut şi voiam să cred cu toată fiinţa că păşesc alături de ea în grădina cu flori, printre cireşii înălbiţi primăvăratec, într-o lume care părea cândva că ni se deschide pentru totdeauna…
În casă, nici unul dintre noi nu putea spune nimic însă în mintea fiecăruia se derulau imaginile trecutului nostru atât de frumos, dar atât de scurt. Deşi aveam să ne spunem multe, după îndelungă tăcere am început cu greu să vorbim. Parcă se simţea vinovată că am găsit-o căsătorită…
Cu ochii plecaţi ca şi cum ar fi vrut să-şi ascundă lacrimile, îmi vorbi stins, dar cu aceeaşi voce caldă pe care o ştiam şi în care ghicisem durerile înmănuncheate ale anilor cât nu ne văzusem.
– Te-am aşteptat, Grigoriţă, şapte ani… N-am ştiut nimic de tine, nici măcar dacă mai trăieşti. Îmi pierdusem până şi nădejdea că ne vom mai revedea vreodată…
– De 15 ani te visez, Silvia, şi te-am purtat cu mine din temniţă în temniţă şi din celulă în celulă…
Silvia avea un copil în vârstă de 5-6 ani, care, intrând în casă şi văzând-o pe maică-sa plânsă, o tot întreba:
– De ce plângi, mamă?
Neprimind nici un răspuns, şi-a întors privirile înspre mine ca să se convingă dacă nu cumva eu sunt motivul tristeţii care o cuprinsese pe mama lui şi, văzându-mi ochii înroşiţi, îmi zise ghiduş:
– Aha! Te-am prins! Şi tu ai plâns!
Cu privirile numai în pământ, Silvia nu-i răspundea copilului, ci îl tot mângâia pe creştet şoptindu-i să stea cuminte pe pat sau să meargă afară, să se joace.
Trecuseră cam doi ani de la această întâlnire şi, într-o zi, pe Bulevardul Republicii înspre gară, am văzut-o pe Silvia, cu băiatul şi cu un domn înalt, despre care am bănuit că nu poate fi decât soţul ei. Când am ajuns în dreptul lor, am salutat înclinând capul dar copilul, care mă cercetase deja din priviri, îi strigă domnului:
– Tăticule! Tăticule! Ăsta-i omul care a venit atunci la mama!
Silvia s-a întors râzând:
– Taci, drace, din gură! Grigoriţă, vino te rog să ţi-l prezint pe soţul meu!
M-am supus, iar acest domn cu maniere deosebite mi-a spus că ştie despre mine numai lucruri frumoase şi este mândru că am fost prietenul soţiei sale.
Am mers împreună la un restaurant şi am cinstit o cupă cu vin de bucuria acestei minunate întâlniri iar la despărţire au insistat să le fac o vizită, în familie, ca să stăm de vorbă pe îndelete.
– Ştiu cât aţi iubit-o, mi-a spus soţul Silviei, şi vă asigur că şi Silvia v-a iubit foarte mult… Ori de câte ori vorbea despre dumneavoastră, privea pierdut undeva departe, iar ochii i se umpleau de lacrimi… ”
(Grigore Caraza – Aiud însângerat)
Destine frante in inchisorile comuniste
Distribuie acest articol Oficial Media
Share