Știu ce vreau. Am nevoie să simt bucuria vieții!

Dacă cineva spune ca viața este ușor de dus, minte. Ea presupune efort și necăjire chiar și atunci când ești copil și joci șotronul. Dar acum știu ce vreau. Am nevoie să simt bucuria vieții cu fiecare respirație!

Viața poate fi frumoasă doar dacă sarcinile și responsabilitățile, ori barierele de tot felul ni se vor părea ca făcând parte din puzzle, din labirintul incitant al jocului adulților pe pământ. Un joc ce naște bucurie așa cum este șotronul care solicită copiii să sară într-un picior, să nu depășească linia, să țintească, să se rotească și să rămână în echilibru. Al dracu de greu jocul ăsta, dar nu umbrește fericirea și entuziasmul lor.

Eu nu cred că oamenii au devenit atât de demenți încât să nu se amuze la o mică pată de cafea. Nu cred că oamenii pot face tragedii din nimic, nu cred că pot să urască ploaia și frigul, soarele și arșița, deopotrivă. Toate sunt ale lumii și cu bucurie trebuie să le primim pe toate.

Știu ce vreau. Am nevoie să simt bucuria vieții

Un copil murdar de noroi până la gât va zâmbi mereu trăind în lumină și va alerga prin băltoace chiar dacă plouă torențial. El, copilul, încă nu a fost atins de flagelul nebuniei, al falselor griji, iar dacă adulții s-au molipsit de mecanica toxică a turmei, atunci se pot scutura și pot reveni la starea armonioasă de trăit, cea care li s-a oferit prin naștere. Câtă vreme trupul ne este întreg iar bolile nu ne-au măcinat, câtă vreme cei dragi sunt lângă noi și ne putem privi cu dragoste, atunci nu există motiv de tristețe reală nici în factura la energie, nici în programul încărcat, nici că s-au ars sarmalele, nici că nu avem cauciucuri de iarnă, nici…

Consider că avem obligația să ne trezim, să coborâm din starea de nebunie colectivă în care ne-a băgat lipsa pipăitului, lipsa atenției, lipsa percepției propriei ființe.

Nu știm să spunem nu, sau măcar să ieșim la mal. De pe marginea râului învolburat am vedea cum sunt purtați cu toții ca niște gunoaie, iar asta e trist. Noi nu mai știm să simțim drept, limpede si senin! Facem lucruri trași din față și împinși din spate, laolaltă cu toate oile, sau lăsându-ne purtați de șuvoaie de apă tulbure. Am ridicat la rang de adevăr absolut și de necesitate elemente total inutile vieții, în timp ce am uitat cu desăvârșire de ce suntem aici și care este rostul nostru. Nu trebuie să pierdem sănătatea sau oamenii dragi pentru a ne da seama că ne îndreptăm haotic în sens invers creației și iubirii.

Viața trebuie să fie bucuria noastră fără limite, să fie joaca noastră, șotronul nostru.

Oricât ne-ar durea picioarele trebuie să ne jucăm de dimineață până seara ca și cum am dezlega o enigmă, ca și cum ne-am sui în vârful unui copac…

Să adormim cu sentimentul de glorie al copilului apoi să ne uităm dimineața imediat pe geam, incitați de ideea unei noi cuceriri, de cum să fugim pe ușă la joaca vieții trăite, nu consumate.

@Cristi Iordache

Cristi Iordache

călător pe la reviste pe la câteva edituri „…spunea mama: fluturii făceau curte florilor şi-atunci am mişcat prima dată, apoi zi de zi pântecu-i zvâcnea aşa cum ţi se zbate ochiul stâng. când m-am născut căzuse bruma. eu n-am vrut sa ucid fluturii” în rest, căţărare liberă

Distribuie acest articol Oficial Media