Sunt profesor în România și am dreptul la respect, la salarizare corectă și la opinie

Trebuie să recunosc că deși acest guvern este de o incompetență crasă, are strategi foarte buni.

Sistemul de sănătate este mai praf decât la începutul pandemiei, economia duduie doar în capul lui Câțu, avem o datorie publică mai mare decât a Franței, nu avem bani pentru pensii sau alocații, dar al naibii dacă vede cineva.

Nimeni! Toată lumea de ocupă de….profesori.

Dar să o iau cu începutul.

Când ești incompetent în domenii cheie pentru o națiune, trebuie să găsești subiecte care să abată atenția de la tine. Strategii de care vă vorbeam au văzut că cel mai bun subiect pentru abaterea atenției sunt profesorii.

Nu sistemul de educație, nu legile educației, nu ministerul, nu ministra catastrofă, ci profesorii. Pe ăștia îi poți înjura, poți șterge cu ei pe jos că nu va sări nimeni să le ia apărarea, nici măcar ei înșiși.

Toată perioada din martie până în iunie nu am auzit altceva decât cât de nepricepuți în ale calculatoarelor și platformelor educaționale sunt profesorii.

Ce mai…Nu sunt buni de nimic dom’le! Poate unu, doi,11 acolo cei cu carnet de partid potrivit să mai facă ceva treabă.

Ministra s-a lăudat toată vara cu succesul examenelor naționale și cu milioanele de euro pentru tabletele elevilor.

Apropo…Pe la voi au ajuns acele tablete? Sunt funcționale?

Dar revin…

În septembrie, începerea anului școlar ne-a luat prin surprindere. Nu tu metodologie, nu tu tehnologie, nu tu bani pentru articole de igienă, nu tu spații școlare, nu tu profesori destui, nu tu personal auxiliar…nu tu nimic.

Ce faci ca să nu se bage de seamă?

Simplu! Ataci profesorii. Spui că tu toată vara ai organizat cursuri, dar profesorii nimic, nimic.

Când profesorii spun că anul școlar nu este bine pregătit și că școlile vor deveni focare, atunci iar se dă vina pe ei. Lașii, nepregătiții , lipsiții de grijă pentru elevi…și societatea, încurajată de câțiva profesori care își atacă virulent colegii arătând cât de devotați sunt ei, sare la gâtul profesorilor și mușcă fără milă. Adică, cum îndrăznești tu să ceri să ți se dea măști și dezinfectanți când colega ta tocmai a scris pe Facebook ce minuni a făcut în clasă din banii ei, doar pentru că are vocație și îi pasă mai mult de elevii ei decât de propriii copii?

Valul 2 – 3, cocoașa pandemiei, cum profesional se exprimă ministrul sănătății, ne-a luat și el prin surprindere. Așa că am aflat cu stupoare că din cele 500.000 de tablete avem vreo 80.000 și din astea au fost distribuite vreo 16.000.

Dar contează asta pentru calitatea învățământului online?

Doamne ferește! Nu!!! Contează că vreo 2-3 profesori refuză să predea online. Sigur că ministrul meu, foarte responsabil, îi dă afară. Este aplaudat și ovaționat de acei colegi care în marea lor vocație ne dau lecții de devotament față de copii și părinți.

Sigur că în marele lor devotament, colegii nu au nicio problemă cu neacordarea măririi salariale prevăzute cu 1 septembrie. Ei sunt gata să sacrifice totul pe altarul educației. Eu nu, dar pe mine nu mă aude societatea.

Și a început școala online. Cei mai mulți dintre noi tot cu laptopurile noastre, tot cu materiale cumpărate de noi. Sigur că acei colegi cu vocație îmi arată tehnologia de ultimă oră pe care au cumpărat-o cu vocația, desigur. Eu tot cu mijloace mai pe austeritate, dar îmi fac treaba. Și ca mine alte sute de mii de colegi.

Încercările ministerului de a ține profesorii sub tirul atacurilor părinților eșuează lamentabil pentru că cele mai multe feed-back-uri de la părinți și elevi sunt pozitive. Profesorii își fac treaba și și-o fac foarte bine. Culmea, că cineva își aduce aminte că nu toți copiii au acces la online pentru că, ce să vezi, ministerul nu și-a făcut treaba.

Ei!!!

Cum să lași așa ceva?

Trebuie abătută neapărat atenția de la minister. Cum? Tot simplu!

Dai ordin de zi pe unitate sindicatelor să iasă la rampă cu ceva. Adicătelea trebuie iar aduși sub tirul societății profesorii. Și atunci vine sindicatul și spune că profesorii cer spor de “radiații”. În primul rând, eu nu am cerut. În al doilea rând, dacă mă gândesc că în lunile de online dioptriile mele au crescut ca Făt Frumos din poveste, poate că un altfel de stimulent ar fi binevenit.

Sigur că nimeni nu va aborda așa ceva și nici a cerut nimeni acest spor. Mă refer la profesori. Aceștia, cuminți și disciplinați își văd de treabă și tac, tac, tac…indiferent cu cât noroi se aruncă în ei.

Demersul sindicatului a trecut oarecum neobservat și atunci tot din ordin de zi pe unitate au apărut reacții ale colegilor care refuză vehement sporul, care între noi fie vorba, nu este nici măcar în stadiu de propunere. Este doar în stadiul de petardă.

Și a început jihadul. Au început atacurile mizerabile la adresa nesimțiților de profesori care , uite, vor bani “pe degeaba”. Ce dacă fac lecții online? Să facă! Uite o colegă a lor are bun simț și nu vrea banii ăia. Are vocație!

Să ne înțelegem! Respect părerea tuturor. Este dreptul fiecăruia de a avea o opinie și de a o exprima. Dar atunci trebuie să accepți că și alții au dreptul la propria opinie. Mă bucur că un post de televiziune a acordat imediat spațiu de emisie unui profesor criticat de colegi pe Facebook. Poate își face un obicei și invită și alți profesori, de alte culori politice. La o dezbatere deschisă și reală, nu la un interviu cu dedicație.

În sfârșit. …

M-am săturat să fiu comparată cu vânzătoarele de la supermarket pentru că nu au aceleași studii, nu au aceeași fișă a postului. Aceste vânzătoare își termină programul de lucru și merg acasă liniștite. Programul meu de lucru nu se termină niciodată (nici măcar acum în concediu medical cu Covid, când am cursuri de pregătire). Vânzătoarea de la market putea oricând să decidă să vină în locul meu pentru a-i fi la fel de bine.

M-am săturat să mi se spună că eu nu muncesc la fel de mult ca strungarul sau sudorul. Eu lucrez cu minți și cu suflete. Munca mea este diferită pentru că are alt scop decât munca sudorului.

Triste nu sunt aceste comparații ci faptul că cei care fac aceste comparații, își văd copiii ca pe niște piese sau o marfă oarecare.

M-am săturat să mi se tot spună că sunt lipsită de vocație sau responsabilitate dacă cer să fiu plătită corect pentru munca mea, că pentru a fi profesor adevărat trebuie să fiu umilă și zdrențuită.

Cum de vă deranjează un spor, ipotetic, de calculator, la mine profesorul care stau acum 10-12 ore în fața calculatorului pentru a-mi face treaba online, dar nu vă deranjează acest spor la ofițerul stării civile din primării sau la parlamentari sau la funcționarii din ministere?

Cum de vă deranjează mărirea de salariu, neacordată, pentru profesori dar nu vă deranjează acordarea de sporuri de 25% pentru angajații din ministere ?

Cum de nu s-au revoltat și atunci colegii mei cu vocație?

Cum de vă deranjează cererile mele de fonduri pentru școală pentru că îmi doresc o educație de calitate, dar nu vă deranjează schimbarea mașinilor de serviciu la ministere și parlament la fiecare 2-3 ani?

De ce este rușinos să cer salariu decent? Nu veniți cu argumentul orelor celor puține pe care le petrec la catedră și vacanțelor nesfârșite că nu ține.

Sunt posturi câte vreți în învățământ. Poftiți! Învățați, dați examenele aferente și gata! Sunteți fericiți! Aveți vocația care le asigură copiilor dvs un trai decent și vă plătește facturile.

Cum? Nu e așa? Nu e așa de simplu? Nu e chiar așa de ușor, nu?