27/10/2020

Tulișa- muntele Eroilor și al MITURILOR neelucidate

 

Munții Retezat au fost în Primul Război Mondial, scena unor lupte cumplite între combatanți

Mii de soldați și-au găsit sfârșitul, departe de țară și de cei dragi.

De câțiva ani, s-a împământenit un obicei, ca în marea zi de sărbătoare a Sfântului Ilie, să fie organizată o nedeie locală, un eveniment îndrăgit al comunităţii din Uricani şi nu numai, unica nedeie desfăşurată la cea mai mare altitudine din ţară, la peste 1550 de metri, pe muntele Tulişa. Muntele Tulişa reprezintă  simbolul  luptei de rezistenţă împotriva imperiului austro-ungar, iar eroii căzuţi pe câmpul de luptă sunt cinstiţi, an de an, aşa cum se cuvine, printr-un pelerinaj şi o petrecere câmpenească care se organizează, sus,  în vârful muntelui.

Acum,  muntele este străbătut doar de cei care-l îndrăgesc și  de mioarele localnicilor, care încă se mai îndeletnicesc cu creșterea animalelor  sus, în munte la stână. Ciobanii sumt oameni dârzi, cu frica lui Dumnezeu, plin de povești pe care trebuie numai să le descoperi. Și sunt oameni primitori, bucuroși de oaspeți. Tot aici, miturile se perpetueză până în ziua de astăzi. Vom reveni pe acest subiect, cu un alt material jurnalistic, care, cu siguranță vă va incita curiozitatea.

Pe Muntele Tulişa, la crucea care a fost ridicată de fosta conducere liberală  a CNH, au an de an ceremoniale de depunere de coroane de flori şi o slujbă religioasă. Primele acţiuni care au precedat iniţierea şi transformarea acestei manifestări într-o nedeie locală, au avut loc în urmă cu 17 ani,  în 20 iulie 2003, când liberalii uricăneni au inaugurat o placă comemorativă în cinstea reabilitării memoriei fruntaşului liberal Gheorghe Tătărăscu şi a fost amenajat pe traseul touristic Tulişa – Retezat un izvor cu numele “Izvorul lui Gheorghe Tătărăscu”.

Iniţiatorul, Ion Pavel împreună cu colegii Constantin Zaharia, fostul director Daniel Surulescu şi alţi liberali de frunte au ridicat,  în final, o cruce comemorativă în cinstea tuturor celor care s-au săvârşit în grelele lupte care au avut loc pe aceste meleaguri, în Primul Război Mondial.

Localnicii din Valea Jiului au suferit mult în acele vremuri,  după jaful făcut în zonă de armatele germane. Numai oraşul Lupeni a anunţat pagube de război de 2.560.000 lei. În martie 1920, Prefecturii Judeţului Hunedoara secretarul comunei Vulcan înainta o listă cuprinzând numele a 38 de localităţi “care au suferit din partea germanilor sau aliaţilor, au săvârşit acte de cruzime, violenţă, rele tratamente care au adus atingere vieţii, sănătăţii prin închisioare, internare, deportare”, se arată în volumul profesorului Constantin Kiriţescu intitulat “Istoria războiului pentru întregirea României”.

Preotul ortodox din Lupeni, Victor Şandru a fost internat în anul 1916 până în luna iulie 1918. Funcţionarul Gheorghe Şuluţiu de la Societatea Lupeni în anul 1916 a dat dovadă de un înalt patriotism, personal a făcut primirea Armatei Române la intararea în comuna Lupeni. Dându-şi seama de urmările acţiunii sale la retragerea trupelor române, s-a retras cu aceasta, dar la Bucureşti, a fost prins de Armata Austro-ungară şi reţinut la închisoarea de la Sibiu timp de un an şi şase luni, de unde a fost trimis în comună şi forţat să lucreze în mină, la muncă grea, ca simplu muncitor. Nici femeile nu au fost cruţate de autorităţile maghiare. Maria Şandru, pentru că a servit prin diferite acţiuni Armata Română a fost deţinută la închisoarea din Cluj timp de doi ani. Din Cîmpu lui Neag au fost întemniţaţi localnicii Alexandru Breban, Alexandru Hamzu, Ioniţă Dreghici, Vasile Berinde, Gheorghe Mihăiasă Hamzu, Ştefan Beride, Constantin Mihăiasă şi soţia sa, Barlog Avram, Mariana Mojoatcă.  În acţiunile lor, forţele de represiune nu au făcut deosebire de naţionalitate, sex şi vârstă, arestând, deportând şi supunând la chinuri şi înfometare femei şi bărbaţi, tineri şi bătrâni. Au fost arestaţi şi închişi ori deportaţi nu numai români, ci şi unguri, gemani, evrei şi alte naţionalităţi care au colonizat Valea Jiului, ce devenise o zonă multietnică. Conform aceluiași autor, a celui mai mare herpetolog al României, Constantin Kirițescu, costul   indirect al participării României la primul război mondial sub aspectul reparaţiilor, respectiv a despăgubirilor, acestea au fost estimate de către comisia de reparaţii la 31 miliarde de lei aur, la care se adăugau bancnotele emise în teritoriul ocupat, distrugerile din timpul retragerii, precum şi distrugerea industriei petroliere, pentru care s-a dat cifra de 10 milioane de lire sterline. Realitatea, în conformitate cu Acordul de la Spa din 1920, îi acorda României un procent de 1% din datoria globală pe care Germania o datora Puterilor Aliate, ceea ce făcea ca suma efectivă sa fie în asonanţă cu cuantumul ce îi revenea din partea Germaniei. Deoarece datoria globală a Germaniei era estimată la 132.000.000.000 de mărci aur, procentul de 1% derivat ajungea la 132.000.000 de mărci aur, astfel încât Vechiului Regat îi mai rămâneau neacoperiţi încă 30.868.000.000 lei aur.  Revenind asupra aspectelor istoriografice în contextul problemei reparaţiilor, îl menţionăm pe John M. Keynes, economist englez şi participant direct în calitate de delegat oficial al Trezoreriei Britanice în cadrul Conferinţei de Pace de la Paris, care a scris de asemenea o carte publicată în anul 1920, despre consecinţele economice ale păcii. Dincolo de previziunile sale economice şi dorinţa de a nu ruina complet Germania preţ de câteva generaţii ca parte învinsă, a tratat de asemenea şi costurile, însă în contextul reparaţiilor. Daunele, dacă este să ne raportăm la costurile colaterale ale războiului, au fost formulate în discursul oficial al Conferinţei de Pace adresat Germaniei, constrânsă, la asumarea tuturor pagubelor produse populaţiilor civile aliate, a distrugerilor de proprietate, ceea ce se traducea prin suportarea financiară a războiului de către Germania. În acest cadru, autorul a insistat pe investiţiile germane în România, estimate în momentul intrării acesteia în război ca fiind intre 20 şi 22.000.000 de dolari americani, dintre care 1,4% erau reprezentate de împrumuturi de stat. Restituirea depozitului de aur al României era de asemenea stipulată, însă într-o notă marginală de către autor, cu precizarea destinaţiei către aliaţi, până la semnarea Tratatului de Pace.

Practic, autorul a încercat să diminueze costurile finale ale Germaniei prin identificarea şi justificarea investiţiilor sale, ce aveau scopul de a reduce financiar povara achitărilor prin estomparea pretenţiilor învingătorilor.

 

Distribuie acest articol Oficial Media
Share