Oficial Media

Știri din Târgoviște, Dâmbovița, România.

Ultima nevastă a lui Titu Maiorescu, zis Muerescu

Cariera strălucită în politică, avocatură, pedagogie și literatură a fondatorului Junimii” a fost umbrită toată viața de gândul sinuciderii din dragoste. Titu Liviu Maiorescu s-a născut în 1840, cu o pată violacee în frunte, despre care se spunea că e om însemnat şi va deveni cineva.

În timpul școlii, ca să aibă un ban în buzunar, Titu Maiorescu dă lecții copiilor bogați ai imperiului Austro-Ungar. Studia la Viena când o cunoaște pe contesa Olga Coronin, frumoasa și răsfățata saloanelor vieneze, când a trăit primul fior al dragostei, dar i-a trecut repede. În ianuarie 1859, predă lecții de franceză celor patru copii ai consilierului Kremnitz: Clara, Helene, Wilhelm și Herman. Se îndrăgostește de Clara, nemțoaica palidă și spălăcită. „Sunt mai hotărât ca oricând să-mi trăiesc viața cu Clara și nu-mi voi schimba hotărârea pentru nimic în lume”, se confesează prudent jurnalului intim.

Licențiatul în Drept cu doctorat în filosofie la Sorbona avea 21 de ani când își lasă barbă și mustață, poartă redingotă, vestă și papion, se căsătorește cu nevrotica Clara. La 23 de ani devine profesor universitar la Iași, director la Școala de Fete și tatăl unei fetițe, pe nume Livia.

Clara învață limba română, se adaptează printre prietenii soțului, apropiați prin lecturi, înțelegerea vieții și noblețea spiritului, care țineau conferințe la Pogor acasă, când Titu Maiorescu propune înființarea unei societăți literare. Așa a fost întemeiată Societatea literară „Junimea”, la Iași, având ca membri fondatori pe: Titu Maiorescu (24 de ani), Vasile Pogor (33de ani), Petre P. Carp (25 de ani), Theodor Rosetti (27 de ani), Iacob Negruzzi (22 de ani). Tot atunci, înființează și revista „Convorbiri literare”.

Eseistul este victima unei calomnii la Școala Centrală de Fete, în care este implicată și Veronica Micle. Are loc un proces celebru în epocă, la Curtea Criminală din Iași. Suspendat din toate funcțiile, este nevinovat, dar până la sentința definitivă se ocupă de „Junimea”, meditează la un studiu de filosofie a culturii, traduce din opera lui Shakespeare, este recunoscut ca îndrumător cultural al epocii. Intră în barou, ca să câștige bani din avocatură pentru a-și întreține familia și mama, se visează politician. Autorul volumului „Critice” devine membru al lojii masonice. Necazurile nu-l ocolesc. Are primele simptome ale surdității, îi moare fiul de 3 ani, bolnav de difterie. Ajuns la Botoșani pentru un proces, îl cunoaște pe Eminescu, care devine ultimul membru al „Junimii”. Câștigă procesul, revine în învățământ, își primește salariul din urmă.

Cel care a fost șeful ziarului „Timpul” la București, scria, câștiga bani din procese, avea notorietate când Wilhelm, fratele Clarei se căsătorește cu Mite Kremnitz, femeia frumoasă cu capul „pătrunzător și inteligent, dar nu spre lucruri înalte”, așa cum declara jurnalului său Titu. Noua familie Kremnitz se stabilește la Iași în aceeași casă cu familia Maiorescu. Plăcerea lecturilor, plimbările și gustul pentru aceeași muzică îl apropie prea mult pe avocat de cumnată. Rămâne însărcinată.

În 7 aprilie 1874, Maiorescu este numit ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice. Nevroza Clarei se accentuează, el o declară nebună când își retrage fata de la pensionul mamei sale și o trimite în Elveția la studii. Soția sa, dorea să-ți țină fiica departe de relația sentimentală a tatălui ei. Amanta adorată și cumnata Mite îi naște un băiat. Mite își plimba cu mândrie fiul prin fața cumnatei și a fratelui ei, Wilhelm.

Cele două familii se mută în București într-o locuință nouă, pe strada Vineri, cu un salon mare unde va înflori un vlăstar al „Junimii”. Devine salonul artistic al epocii  unde se citește opera lui Ion Creangă și comediile lui Caragiale, se fac traduceri, se discută filosofie, se hotărăște ce se va publica în “Convorbiri literare”.

Chiar dacă locuiau din nou în aceeași casă, Mite nu era femeia ideală pentru autorul primului tratat de „Logică”, dar era superioară Clarei. Livia avea de acum 14 ani, înțelegea suferința mamei ei, își dădea seama de imoralitatea tatălui, pe când tatăl ei încolțit de gândul divorțului, scria în jurnalul intim: „Sufletește nefericit. Avocatura bine, am scăpat de datorii, însă dorul de fericire mă chinuiește (…). De la venirea doamnei Mite Kremnitz în casă nu mai pot. M-am gândit mult la sinucidere și mi-am zis că nu pot face asta cât timp nu las bani mulți familiei. Ieri, întins puțin pentru culcare, îmi zugrăveam moartea, o adormire în neant cu un burete de cloroform pe față”. Exact așa ar fi procedat și o femeie trădată sentimental.

Conferința de Pace de la București. Titu Maiorescu alături de reprezentanții Țărilor semnatare ale Tratatului de șa București. Sursa: Cabinet Fotografii, Colecții Speciale, Biblioteca Națională a României

Clara pleacă la Geneva și acceptă cei 850 de franci pe lună, urmând să trimită consimțământul divorțului printr-o scrisoare. Nu i-l va da încă. Titu își aduce mama să locuiască la el, trimite bani soției pentru două luni, pregătește bagajele și pleacă cu Mite și băiețelul într-o călătorie, lăsându-l pe cumnat să păzească casa. La gară, urcă toți în Orient Express, iar Wilhelm nu-i dă tocmai valiza cu lucrurile lui personale. Își dă seama abia la Viena, când e nevoit să-și cumpere haine. În vacanță printre doici și sora Mitei, scria în jurnal: „Plictiseală. Aș vrea să stau de vorbă cu Mite, în care m-am răsfrânt sufletește. Thea e mereu de față. Mereu constrângerea altora inoportuni”. O telegramă îl cheamă la București pentru un proces. Se întoarce în casa pustie, într-un oraș cu aer de șatră. Pe masă zăceau teanc scrisorile Clarei. Nu mai prezenta interes nevasta. De ce să le citească?

Casă nouă, amantă nouă, un jurnal pasional

Prin 1878, avocatul îi trimite bani, iar Mihai Eminescu ajunge în București. Ca să aibă din ce trăi, autorul “Luceafărului” îi dă lecții de limba română lui Mite. În urma întâlnirilor lor se înfiripă o dragoste fulgerătoare. Mite scrie o carte despre poet: „Amintiri fugare despre Eminescu”. Între timp bărbatul lui Mite e foarte ocupat. Wilhelm devine medicul regelui Carol I. Eseistul suferea în tăcere și medita adânc: să țină o casă în Geneva și alta în București era prea mult, iar iubita lui se cuplase cu Eminescu. O aflase chiar din gura ei bogată și mare. Cumnata sa notând în amintirile sale, cum își dorea să fugă cu autorul „Luceafărului” în Dobrogea, dar n-a mai făcut-o.

În 1878, Clara și Livia se întorc la București și tot atunci Maioreștii și Kremnitzii se mută într-o casă nouă și mare pe strada Mercur, cu un salon de primire mult mai mare, tot împreună. În salonul artistic, pe lângă Caragiale, Eminescu, Slavici, Creangă mai veneau oameni care făceau parte  din lumea pestriță, care frecventa și vechile grădini bucureștene. Toți erau la curent cu ce se întâmpla în casa avocatului, poreclit deja „Muerescu”. Caragiale, cu hazul lui cinic, se străduia să detensioneze atmosfera din salon.

În toamna lui 1879, când se reiau seratele „Junimii”, apare Ana Rosetti în salon. Dacă la început o cita soției ca pe un exemplu de eșec feminin, că era urâțică și cam bătrână, după un timp se simte atras de femeia brunetă, dar cu poziție pe lângă rege. Nevasta nu mai însemna nimic pentru el, iar amanta îl trădase cu Eminescu. Simțea nevoia să-și ia revanșa. O amantă nouă era soluția ideală.

Domnișoara Rosetti, cu 14 ani mai mică decât el, făcea parte din una din marile familii boierești ale vremii. Era fiica Casiei Rosetti, admisă în cercul de la Palat împreună cu sora sa, Zoe Bengescu, ca domnișoare de onoare ale Reginei Elisabeta. Tatăl Anei, Radu D. Rosetti, fusese prefectul poliției Capitalei. Trecuseră multe luni până când Ana și Titu și-au declarat iubirea veșnică. Că erau romantici și de modă veche. Într-un an, de mărțișor, cei doi îndrăgostiți și-au oferit spre citire jurnalul intim. Amintirea i se tipărise bine pe scoarța cerebrală. Despre ea scria prin 1906 tot în jurnalul său: „Azi e baba Anicuței. Acum 26 de ani i-am dat jurnalul pasional. De atunci am rămas în cuget și-n simțíri”.

Avocatul Titu Maiorescu la proces. Foto: Wikipedia

Disperatul îndrăgostit Maiorescu avea 40 de ani, visa la divorț, își dorea o femeie pe care să o iubească, dar care să asigure căminului stabilitatea socială. Au urmat ani grei. Clara nu voia divorțul, Mite lupta ca să nu fie îndepărtată din preajma lui Titu, Ana aștepta umilă în taină ziua când îi va purta numele.

Clara, Livia și Ana pleacă în excursie nouă zile pe traseul: Nămăiești-Bran-Sinaia. Clara își dădea încet seama că scăpa de Mite. Isteria ei împotriva Anei în fața tuturor nu era ceva nou. Titu se plimba în trăsură la Șosea, singur: „N-am nevastă, mă prăpădesc fizic. Gândul sinuciderii mă urmărește asiduu”.

Clara, Ana, Livia și Titu pleacă în străinătate. Ana, Anette, Anicuța, cum era alintată, avea 27 de ani, era deja fată bătrână în societate, iar în numele lui Maiorescu, era admisă peste tot. Titu cumpără loji la teatru pentru el și familia Anei, ca să fie văzuți împreună. Era deja o regulă nescrisă în societate, cine îl învita pe avocat în lume trebuia să o invite și pe Anette. Au urmat multe revelioane, excursii, dineuri, cu nevasta, amanta, fiica și restul. Lumea îi tolera, nu mai erau nici subiect de bârfă prin vechile saloane bucureștene.

În 1883, la alegerile fixate pentru revizuirea Constituției, prin transformarea celor patru colegii electorale în trei, junimiștii obțin patru mandate de deputat. Maiorescu este ales deputat de Vaslui cu 23 de voturi. Caragiale e pe fază, se inspiră din realitate, scrie piesa de teatru „O scrisoare pierdută” și o citește apoi în salonul din strada Mercur.

Avocatul renumit devenise deputat, își împlinise visul de a intra în politică, muncea enorm, întreținea nevasta, amanta, fiica, mama și sora. Scăpase de scenele de nervi ale Clarei, se afișa în societate cu Ana când primește de la Berlin o telegramă prin care era anunțat că nevasta avea cancer ovarian și trebuia operată urgent. Pleacă la Berlin, caută cel mai bun chirurg londonez, plătește tot, îl podidește plânsul înainte de operație, răsuflă ușurat după însănătoșirea soției. Petrec zile frumoase toți trei, vizitează muzee, merg la teatru, doar la Berlin, ca o familie normală. Se întorc la București. În gară sunt așteptați de către familia Kremnitz și Ana. Cinează toți acasă la familia Maiorescu. Din nou sunt nevoiți să fie nedespărțiți: Titu, nevasta, fiica și amanta.

De când devenise deputat, un divorț în lumea bucureșteană după operația Clarei era un prilej de scandal și catastrofă pentru statutul lui social, gândește că Ana putea să mai aștepte. Își reia munca, lecturile, scrisul, conferințele, ședințele „Junimii”. Ana aștepta ziua căsătoriei spre a-și răzbuna umilința suspinând în tăcere dârză, Clara spera să scape de ea, iar Mite pregătea în secret o lovitură.

Se îmbolnăvește Eminescu. Junimiștii îndurerați strâng bani, îl duc la sanatoriu la Viena, apoi la sanatoriul din strada Plantelor unde are loc decesul poetului. Junimiștii îndoliați. Maiorescu uită de dragoste și politică, se ocupă de înmormântare. Ultimul bulgăre de pământ aruncat peste sicriul lui Eminescu, la „Bellu”, îi readuce gândul negru al divorțului în minte. Ajunge acasă, donează lada cu manuscrisele poetului la Academie, face demersuri, ca să aibă o candelă aprinsă la mormânt pentru totdeauna. Nu mai vorbește cu Clara. Sunt doi străini pe același buletin, locuiesc în aceeași casă și dorm în paturi diferite.

Deprimat și preocupat de lecturile filosofilor germani stabilește cu soția ca să divorțeze după căsătoria Liviei. Avea 45 de ani, iar Livia 21, când își recomandă fiica Palatului Regal sperând că acolo își va găsi ursitul. Uitase că-și dorise pentru fiica sa un soț aristocrat german. „Aici în România nu e nimic pentru ea. Să meargă la bal la Șuțu? Să părem ca niște oameni care se îndeasă?” așa își lămurea soția prin scrisori, ca să scape de ea și să rămână în străinătate, cândva. Venise timpul să se „înghesuie” la Palat, ca să-și mărite urgent fata pentru că avea de divorțat. Regina Elisabeta place glasul fetei culte și o admite ca domnișoară de onoare în suita sa. O invită la bal la Sinaia. Nici gând să o mărite.

În casa și salonul din strada Mercur din București se așternuse o liniște aparentă. Gândul sinuciderii era dublat de cel al divorțului, însă, cu fata în slujba Palatului Regal, nu putea divorța decât cu acordul reginei Elisabeta. Clara boicota căsătoria fetei, regina știa povestea familiei, pretendenți erau destui cu situație și poziție social pentru măritișul fetei. Cu tact, cel care a fost cândva prim-ministrul României îi promite amantei, că vor face public anunțul căsătoriei lor după divorțul de soția sa și căsătoria fetei, dar până atunci nu vor mai putea fi văzuți împreună. Și amanta oftează iar în gând. Așteptarea devine și mai grea.

Ca să nu-și compromită situația politică, cere audiență la Palat și abandonează domiciliul conjugal. Soția îl amenință că părăsește țara și nu-i dă divorțul. Regina Elisabeta îl ascultă rece pe Maiorescu și la final îi zice: „Rămâi erou!”. Ușurat, aleargă și depune dosarul în tribunal, lumea bârfește că Ana e însărcinată, acasă are scandal cu Clara. „Am plâns spasmodic”, scrie în jurnal, cel care a fondat cândva Academia Română, așteptând consimțământul divorțului de la soție.

Clara își sacrificase viața lângă el, născuse doi copii, își dă seama că nu mai are de ales, că va deveni o paria a societății bucureștene. Trăia într-o epocă marcată de o normă absurdă, într-o societate care o admitea trădată, dar nu și divorțată. L-ar fi putut înșăla în voie, iar societatea ar fi  tolerat-o. Era conștientă că după divorț ar fi fost admisă doar în saloanele de mâna a doua unde n-avea ce căuta. Nu-și mai dorea un menaj în trei sub același acoperiș. Era sătulă și de excursiile împreună cu amanta și bărbatul. Așa că, se decide, își ia fata, pleacă împreună la Berlin.

Regina Elisabeta, la instigarea lui Mite, vorbește cu ministrul Justiției să tergiverseze procesul de divorț. Clara amână trimiterea scrisorii privind consimțământul divorțului, iar soțul ei se confesează dureros jurnalului: „Mi se rupe inima de durere la gândul Berlinului, îmi pare rău de Clara, nu mă pot mângâia”. Divorțul se pronunță în iunie 1887. Se încheia un capitol mare din viața criticului literar Titu Maiorescu după 27 de ani de căsnicie. Jumătate din acești ani s-a chinuit să divorțeze. Și a reușit!

Ultima nevastă și amintirea unui salon literar

În casa albă, cu grădina îngrijită, cu frumosul salon, din strada Mercur, se instalează noua familie Maiorescu. Se admirau reciproc, se înțelegeau, se iubeau.

Ana Rosetti fusese săracă înainte de căsătorie, locuise într-o mansardă, trăia din lecții, făcea traduceri. Și ce dacă era urâtă? Avea ochi căprui, nas ascuțit și suflet bun. „Tanti Netty suferise mult așteptându-l pe nenea Tuti, [Titu Maioescu] ca să divorțeze. Îndrăgostită de un bărbat însurat care avea o fată, bunica nu mai voia să-și vadă nepoata. Fie că era ministru, fie că nu era, două săptămâni de Paște familia Maiorescu fugea în străinătate pe ascuns, ca să nu-i supere nimeni nici cu prezența, nici cu corespondența. Pe acești doi oameni nu ți-i puteai închipui unul fără altul. Au avut o căsnicie la adăpostul nevoilor, plină de viață spirituală”, scrie nepoata Zoe Cămărășescu în ale sale „Amintiri”.

Salonul casei cu pian, pe unde trecuseră pașii lui Eminescu, unde parcă se auzea în ecou râsul homeric a lui I.L. Caragiale, rămăsese o amintire. Nu se mai țineau serate literare, nici muzicale, ci se juca „popa prostu’”.  Nu se mai citeau poezii sau ultimele creații literare. Se juca cărți. Livia, căsătorită Dymcza, ajungea uneori cu fiicele ei  și tală lor polonez, în casa din strada Mercur.

Căsnicia mentorului „Junimii” a durat 27 de ani, până la moartea Anei, când Maiorescu a vândut casa, a ars scrisorile și pozele, apoi s-a izolat, ca un bătrân singuratic pe la neamuri, căci Livia era departe și nu s-a străduit să și-o apropie, căci era mereu îndrăgostit. N-a mai iubit pe nimeni. A murit în 1917, în plin război mondial, în casa familiei Bengescu, singura rudă în legătură cu trecutul și ultima nevastă, pe care o regreta imens. Pe prima o uitase după divorț.

Titu Maiorescu a fost Membru fondator al Academiei Române și al Societăţii literare Junimea, la Iași și primul mare critic literar român care a obţinut în 1859 titlul de doctor în filosofie cu distincţia „magna cum laudae” la Universitatea din Giessen, iar în 1861 a fost licențiat în Litere, Filosofie şi Drept la Universitatea Sorbona din Paris. Eseistul și filosoful Titu Maiorescu a fost deputat de Argeș (1871) și de Vaslui 1883, ministru la Culte și Instrucțiune Publică (1874, 1876 apoi în 1888 și 1890), Ministru al Justiției (1912) Prim-ministru al României (1914), Companion și Maestru în Loja masonică ieșeană Steaua României”, ( 1866 ). Autorul „formelor fără fond” a profesat ca avocat și profesor universitar a fost la conducerea ziarului Timpul” din București și a Revistei Convorbiri Literare. (Sursa: Zigu Ornea – „Viața lui Titu Maiorescu”, Editura Du Style; Titu Maiorescu – „Însemnări zilnice”)

Distribuie acest articol Oficial Media
Share