2026- ANUL CONSTANTIN BRÂNCUȘI

”Voi, nu ştiţi… ce vă las eu!

Duceţi-vă la noi, în România, să vedeţi oamenii, costumele, locurile (spaţiul românesc). Duceţi-vă să vedeţi ceea ce am putut să realizez eu, la Târgu-Jiu! 

Du-te! Îmbrăţişează Columna Infinirii cu palmele mâinilor deschise.  Apoi, înălţându-ţi ochii, priveşte-o – şi vei cunoaşte, astfel, într-adevăr, sinele Cerului”, spunea  Constantin Brâncuși.

Am îngenunchiat în fața Coloanei Infinitului, în semn de respect pentru tot ceea ce a făcut Constantin Brâncuși, pentru Nația română!

Brâncuşi a eternizat jertfa eroilor care au înfăptuit marele nostru ideal naţional.  Întreaga lui viaţă a fost o continuă suferinţă şi osteneală pentru înveşnicirea artei, deci el a suferit pentru oameni.  Unii interpretează operele sale de o manieră laică, strict lumească, uitând de faptul că Brâncuşi a sculptat şi Iubirea de Dumnezeu, gândind opera sa ca un creştin care a transfigurat anumite tradiţii culturale gorjeneşti şi româneşti într-o manieră liturgică.  Orice legătură dintre oameni se stabileşte prin cuvânt, prin imagini şi prin pomenire, iar parastasul este un gând pozitiv către cel pomenit, care întăreşte o legătură cuprinsă într-o «ecuaţie» a lui Dumnezeu, cu marele Brâncuşi.

Pentru Petroşani, trecerea lui Brâncuşi prin urbe şi realizarea Coloanei Infinite la Atelierele Centrale Petroşani, în 1937, are o importanţă excepţională, pentru că este una dintre puţinele situaţii din istoria artei clasice prin care un realizator îşi definitivează opera (Coloana Infinită) nu numai prin aportul propriu, ci şi cu concursul altor contribuabili la finalizarea operei. Brâncuşi a venit la Petroşani în 1937, la începutul lunii august. A stat o lună, mergând zi de zi la Atelierele Centrale, unde a croit din lemn de tei primul model al coloanei, pe care l-a predat. La finele lunii august, a plecat la Paris şi n-a mai venit în Petroşani niciodată. Inginerii, proiectanţii, maiştrii, muncitorii conduşi de inginerul Ştefan Georgescu-Gorjan în perioada septembrie-noiembrie 1937 au definitivat această capodoperă a lui Brâncuşi, considerată punctul lui de vârf şi de inspiraţie a întregii sale opere. Ȋn partea a doua a lunii august, timp de trei zile, Brâncuşi ciopleşte în atelierul de modelare de la A.C.P. o faţă a unui element al coloanei, aici relizându-se apoi un model din lemn de tei în vederea turnării. Ȋn continuare au fost turnate din fontă elementele şi s-au realizat cele trei tronsoane ale stâlpului central, apoi au fost transportate la Târgul de fân din oraşul Tg. Jiu unde, în 15 noiembrie este terminată montarea Coloanei Infinitului. Anul următor, în perioada 20 iunie 25 iulie, firma elveţiană „Metalizarea”, care avea şi în România o filială, execută operaţiunea de acoperire prin pulverizare cu zinc şi apoi cu alamă a Coloanei Infinitului.

La Lupeni în 1938 este realizată o grindă metalică, cu o lungime de doi metri, din două profile metalice „U” sudate spate în spate. Această inovaţie ca de altfel şi stâlpii metalici cu fricţiune de 100 kg vor intra în fabricaţie la A.C.P. şi vor fi utilizaţi în toate unităţile miniere ale societăţii.

Tot în 1938, Atelierele Centrale Petroşani alături de firma „O.Kohom and Co”, furnizează maşinile şi instalaţiile necesare punerii în funcţiune a Societăţii „Vâscoza” din Lupeni.

Masa Tăcerii și Poarta Sărutului au fost cioplite în piatră aduse la cariera din Banpotoc, cele 42 de scaune și celelalte 12 scaune rotunde ale Mesei Tăcerii au fost realizate în anul 1938 la firma lui ”Pietraru” din Deva și tot din capitala județului au venit maeștri pietrari ai lui Maier din Deva, care au finisat până la starea brută Masa Tăcerii și Poarta Sărutului.

La sfârşitul vieţii sale, Brâncuşi a dorit ca trecerea la viaţa veşnică să se petreacă chiar în propriul său atelier. La începutul lunii martie 1957, Constantin Brâncuşi, bătrân şi bolnav (împlinise 81 de ani), a chemat pe Arhiepiscopul Teofil de la biserica ortodoxă română din Paris, pentru a se spovedi şi a primi Sfânta Împărtăşanie. Obișnuia să spună celor din jur: „Acum sunt foarte aproape de Bunul Dumnezeu. Trebuie doar să-mi întind braţul ca să-L ating”. După ce a primit dumnezeiasca cuminecătură, Brâncuși a spus vlădicului că pleacă din această lume neîmpăcat sufletește, fiindcă nu poate să-și dea sufletul în ţară. Se vede că dorul de-acasă nu-l părăsise nicicând.

Cu câteva zile înainte de epilogul vieții sale pământești, Brâncuşi a refuzat să fie transportat la spital, zicând că îl aşteaptă pe Dumnezeu acasă. Apoi,  a cerut ca patul din camera de dormit, deasupra căruia se afla o icoană ortodoxă, să fie mutat în atelierul său și așezat lângă sobă, așa cum, probabil, era în casa părintească de la Hobița. Acolo, în atelier, Brâncuşi a trecut la Domnul, în ziua de 16 martie 1957, sâmbătă noaptea, la ora două.

Într-o însorită și caldă zi de 19 martie, în aceeaşi biserică românească din Paris, unde fusese în tinereţe cântăreţ la strană şi paraclisier, trupul neînsuflețit al lui Brâncuși a fost prohodit, după tradiţia ortodoxă românească, iar apoi a fost coborât în lacomul pământ din Cimitirul Montparnasse –  Paris, timp în care sufletul său și-a început mult așteptata călătorie către Veșnice.

S-a împlinit ceea ce el însuși cugetase: „Nu mai sunt de mult al acestei lumi. Sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup, mă aflu printre lucrurile esenţiale”.

Instituirea anului 2026 ca «Anul Constantin Brâncuși» nu este doar un act de recunoaștere a marelui sculptor, ci și o oportunitate de a valorifica moștenirea sa artistică și de a o transforma într-un instrument de dezvoltare culturală, educațională și economică. Este un moment pentru a ne reaminti că, prin artă și cultură, România poate continua să inspire și să influențeze lumea”, se arată în  proiectului de lege.

Angella Dumitrascu

Distribuie acest articol Oficial Media