Toți avem nevoie de Știința de A NE AJUTA SINGURI, de a NU depinde!

Avem momente în care suntem în dezechilibru, iar ajutorul celorlalți ne poate fi oxigen. Acum am să mă refer doar la faptul că ajutorul -real- e cel pe care ni-l oferim singuri, căci doar atunci ne putem numi Puternici, Bătăioși, Învingători. Nu-ți pot fi ceilalți cârjă ori de câte ori tu refuzi să cauți în tine centrul de greutate, punctele de reper, ordinea interioară. Dar nici nu ai nevoie, pentru că întotdeauna propria „cârjă” îți ești deja TU. Și nu doar propria, ci și cea de bază.

Un copil în dezvoltarea lui se bizuie pe ajutorul părinților o vreme și -cu ajutorul lor- caută să urce pe verticală pornind de la mersul „de-a bușilea”. Sunt copii care o iau mai repede în picioare (e doar un exemplu) și sunt alții care sunt mai leneși, ideea e că părintele ce-i e alături i-ar fi mai de ajutor copilului dacă i-ar stimula independența treptat, decât să-l poarte în brațe, în căruț etc. până târziu, că e mic copilul. Păi asta și înțelege bietul copil: că e mic (neputincios, neajutorat).

În oricare dintre cazurile normale (căci nu mă refer la copii cu infirmități) copiii trebuie să știe despre ei că sunt puternici, că se descurcă și că toate problemele au o rezolvare. Cheile rezolvării „problemelor” se găsesc la cel ce le are, doar marele rost al părinților este de a încuraja pașii micuțului, de a sprijini moralmente și cu multă iubire sufletul plăpând, nevinovat. Acesta este de fapt neprețuitul sprijin pe care să nu ezite să îl ofere părintele -primul educator.

Toți avem nevoie să credem în noi înșine, în propriile noastre forțe/resurse, toți avem nevoie să NU fim nevoiți să cerem ajutor. Toți avem nevoie de Știința de a NE AJUTA SINGURI, de a NU depinde. În măsura în care stăpânim această Școală, viața devine provocare, iar noi, Învingători, putem -dacă e cazul- să fim celorlalți sprijin și nu povară.

Dacă extind, am să spun că e cu mult mai „comod” să stai cu mâna întinsă cerând, cerșind decât să te duci la muncă cinstit, onorabil, demn, dar îți place atât de mult să te umilești să trăiești din mila/silă a celorlalți? Aceștia te ajută o dată, dar nu mereu, te înțeleg o dată, a doua oară întorc capul. E simplu să continui a cere, că e de acum deprindere, doar că tu în ochii tăi nu poți fi șoim, ci râmă, târâtoare. Sau?

Spun toate acestea fără să vreau să lezez orgolii, ci doar cu gândul că există oameni infirmi care se luptă cu infirmitățile lor doborându-le, și fac asta angrenând voință, tărie de caracter, tenacitate. Nu e simplu, nu e la îndemână, nu poate crede cineva că victoriile (fie ele chiar asupra Sinelui) se dobândesc fără efort, doar că rezultatele acestei angajări de forțe, energii, pozitivism au efecte extraordinare: asupra sănătății în general, asupra evoluției individului înspre succes. Automodelare, NU autocompătimire. Autocontrol, autoeducare, NU pomană pentru comozi.

E o părere personală pe care mi-o poate combate oricine, cu siguranță, ceea ce știu sigur însă este că dacă toți pe cât Putem, am Vrea, dacă toți pe cât Știm, am Acționa, am fi niște Eroi, niște Învingători, niște Zei nouă înșine!

Dar și aceasta este o chestiune ce ține de alegere.

(Dana Staicu -23 august 2017).

Dana Staicu

Absolvent Liceu de Arhitectură și Sistematizare- București- 1986;
Absolvent Școala Postliceală Sanitară-FUNDENI- București- 2009;
Scriitor, artist, autodidact.

Distribuie acest articol Oficial Media