Secolul vitezei trăit în ritm de pași de melc

Trăim în secolul vitezei. În curând, majoritatea joburilor de birou vor deveni joburi în care se poate lucra și de acasă. Se va trece peste obiceiul învechit de a se face simplu act de prezență, cu o punctualitate exagerată până la extrem, la un loc numit generic, „servici”, doar pentru a deveni tot mai inventivi în a ne găsi scuze pentru a ne fofila, a amâna lucrul, a sta pe Facebook la taclale, a asculta playlisturi pe youtube, a raspunde partenerului prea gelos la telefon, a fi bolnavi sau nemulțumiți de locul nostru de muncă. Toate acestea le putem face cu toții și în timpul nostru liber, dar cu mai mult simț de răspundere, fără a ne mai ascunde în spatele paravanului oferit de scuza că și așa ne plictisim la servici.

Atunci nu vor mai apărea atât de des celebrele poze cu animăluțe amuzante și texte precum: „Iar e luni!”, „Mâine e weekend, hai să ne bucurăm de el”, sau „Fața mea când mi-am adus aminte că mâine e luni și trebuie să mă trezesc la șase”, numărându-ne cu toții zilele și lunile până la binemeritata vacanță, fără să ne mai dăm seama că uite așa îmbătrânim, la cerere, într-o viață și așa prea scurtă, în timp ce unii fac averi considerabile pe spatele muncii noastre!

Lucrul de acasă nu va mai fi, în curând, doar o țeapă din partea unor firme prea binevoitoare, prea interesate de situația noastră economică și totuși, prea dubioase, nici doar un motiv ca unii angajați mai leneși sau iresponsabili, să își ascundă incompetența și lipsa de eficiență de ochii unui șef prea băgăcios. Dar pentru asta trebuie să existe o mai bună comunicare între oameni, un mai mare grad de încredere din partea angajatorilor dar și un mai mare grad de responsabilitate și constanță în timp din partea angajaților, pentru care un „deadline” să însemne un „deadline”, iar eficiența rezultatului și calitatea muncii depuse să fie recompensate la adevărata lor valoare.

Până atunci însă, prea mult timp se va mai pierde de către prea mulți oameni doar pe drumul parcurs între servici și casă, iar „războiul rece” dintre angajați și angajatori va continua pe principiul „Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim!”, angajatorii scoțând puținul lor profit din zgârcenia cu care își plătesc angajații, aceștia din urmă având grijă să se răzbune în felul lor specific: să facă măcar să miroase frumos la locul de muncă – a mentă, de la frecatul de mentă.

Și uite așa, deși trăim în secolul vitezei, din cauza lipsei de încredere între oameni, a lipsei de comunicare dintre ei, a dorinței de înavuțire a unora și a lipsei de responsabilitate a altora, societatea noastră minunată, înaintează cu pași de melc, cel puțin din punct de vedere economic, într-o contradicție paradoxală cu avansul tehnologic tot mai incisiv.