Anaïs NIN, scriitoarea care ridică instinctul la nivel de artă

 Gândind că „cea mai mare victorie a omului este să-şi cucerească frica”, Anaïs Nin a scris unul dintre cele mai tulburătoare jurnale erotice ale tuturor timpurilor. A trăit pentru a-şi pune emoţiile şi senzaţiile în pagini de carte, dezvăluind lumii erotismul ei prin febra creaţiei. Anaïs Nin s-a născut în 21 februarie 1903, la Neuilly-sur-Seine (Franța), dintr-un tată spaniol, pianistul și compozitorul Joaquin Nin, și o mamă daneză. A decedat pe 14 ianuarie 1977, la Los Angeles, SUA.

Viaţa scriitoarei se derulează cinematografic, în pagini de scriitură cu ritm, vibraţie, energie. Nimic vulgar. Din strările, trăirile şi clipe ei de viaţă s-a şi putut face o ecranizare (după volumul „Henry şi June”) în 1990, în regia lui Philip Kaufman, avându-le pe Maria de Medeiros în rolul lui Nin şi pe Uma Thurman în rolul lui June.

Anaïs Nin, membrã a Academiei Franceze – aşa îşi semna, la doar 7 ani, povestirile scrise în franceza ei de şcolăriţă. Din pură intuiţie feminină, a ştiut, de la 11 ani, că va deveni scriitoare de succes. De atunci, îşi concepe jurnalul sub forma unor scrisori adresate tatălui ei, prin care îl implora să se întoarcă acasă. Acesta divorţase de mama sa, pentru că era “…distrugătoare de iluzii. Neîngrijită, murdară, cu miros de transpiraţie, primitivă în geloziile ei, iritabilă”.

Tatăl ei era „aristocratul cu un simţ excesiv al mirosului şi o pasiune pentru parfumuri şi rafinamente”, care s-a căsătorit cu o doamnă bogată şi cu multă influenţă în societate, lăsând în urmă trei copii.

Prima sa carte, un studiu despre D.H. Lawrence, a fost urmată de volumul de povestiri „Iarna trucurilor” (1939). Apoi publică: „Sub un clopot de piatră” (1944), „Oraşele din interior” (1959). Dintre toate scrierile sale, cele care uimesc lumea şi azi sunt jurnalele. Din anii ’90, apar publicate necenzurat.

„Sunt femeia care oferă iluzie bărbatului…”

Fusese săracă, îşi dorea să trăiască bine. Pozase pentru bani chiar şi pentru pictorii de atunci. La 20 de ani, Nin se căsătorește cu Hugo Guiler, un om cu bani și cu studii literare. I se părea că găsise bărbatul potrivit. Între 1934 și 1937, cuplul se mută la New York. Apoi se întoarce la Paris. „M-am întors în Franţa ca să-mi trăiesc propria viaţă – să-mi găsesc sinele, dar asta e o nevoie minoră în comparaţie cu a iubi… iubirea este pe primul loc… iubirea, pierderea, cedarea.”

Se stabilesc la Louveciennes până la începutul războiului. Aici descoperă Anais lumea scriitorilor, artiștilor, a avangardei și a psihanalizei. O lume dezinhibată de opium, unde își trăiește pe deplin aventurile. Un certificat unea doi oameni pe care viaţa-i despărţea. Singurătatea ei curgea lin în pagini de caiet, din toate părţile şi direcţiile vieţii ca o hemoragie ce nu avea antidot pentru a fi oprită. Era singura ei bucurie, până când îl cunoaşte pe romancierul Henry Miller (autorul romanelor „Sexus”, „Plexus”, „Nexus”, din cadrul trilogiei „Răstignirea trandafirie”).

Anaïs Nin era o femeie foarte frumoasă. Râvneşte la soţia celui pe care şi l-ar dori lângă ea, şi face totul ca să ajungă în viaţa ei. O posedă. „June (soţia lui Miller) e aventura şi pasiunea mea, Henry însă e dragostea mea. Mă uit la Henry cu ochi strălucitori şi la June cu exaltare. Adevărul e că aş suferi omeneşte văzând-o pe June instalată alături de Henry – unde vreau să fiu eu – căci apropierea dintre mine şi Henry e mai puternică de cât orice aventură”. Reușește să îi despartă. După divorţ, se căsătoreşte cu Henry.

„Din laşitate am început să înşel. Îl voi iubi întotdeauna pe Henry – şi pot iubi şi alţi bărbaţi. Eu sunt femeia care oferă iluzie şi care primeşte imaginaţia bărbatului. O situaţie pe care târfa o invidiază. Târfa oferă realitate, ea domneşte acolo.”

Anaïs Nin, fericită doar în imaginație

Timpul trece; cu scriitorul Henry Miller împărtăşeşte febra creaţiei şi atinge extazul, dar aventura continuă cu psihanalistul Otto Rank, cu care trăiește orgii ale minţii; urmează Dr. Rene Allendy şi Edmund Wilson. Apoi, vine ziua când îl întâlneşte pe Antonin Artaud. Prizează amândoi opium. El, pentru a-și întări convingerile şi cercetările despre teatrul metafizic, iar ea, pentru a exploda în stări emoţionale şi a cuceri foile albe din virgina cutie de tablă închisă cu lacăt.

“Nanaqui, dragostea mea, te iubesc atât de mult încât nu vreau să te rănesc. Am venit să-ţi spun adevărul – îi scrie lui Antonin Artaud – Ascultă-mă. Am dăruit viaţă, lumină şi căldură celor pe care i-am iubit, dar le-am dăruit şi suferinţă. Ascultă, Nanqui, când eram mică îmi adoram tatăl, cu trup şi suflet. Când aveam zece ani tata ne-a părăsit, a abandonat-o pe mama şi a făcut-o să sufere. Dar pentru mine, eu eram cea pe care o abandona. Nu l-am mai văzut decât acum o lună. Douăzeci de ani! Am devenit serioasă şi am plâns. Nu mai aveam nicio încredere în viaţă. M-am retras în mine însămi şi am început o viaţă secretă în jurnalul meu. Am întors spatele vieţii reale.

După cum ţi-am spus, până acum un an viaţa mea fizică, senzuală a fost un martiriu pentru că sufletul meu nu era implicat. La 19 ani m-am îndrăgostit de Hugo – mai ales de firea lui bună, onorabilă. Căsnicia a fost un martiriu pentru mine, totuşi vreme de 7 ani i-am fost fidelă. Acum un an o explozie de nefericire şi pasiune m-a dezechilibrat aruncându-mă întâi în braţele unei femei, apoi în braţele bărbatului de care ţi-am vorbit. Nu sunt fericită decât în imaginaţie. Când te-am cunoscut ţi-am spus că voiam să fim împreună fizic. Nanaqui, nu vreau să te rănesc… Tremur… prea mulţi oameni care suferă din cauza mea.”

Este ciudat să descoperi viaţa sexuală a părinţilor tăi şi să constaţi că ea nu coincide cu a ta. Sau mai degrabă descoperi că ei n-au făcut în pat niciodată ceea ce tu faci tot timpul din plăcere. Anais se dezbracă de prejudecăţi, se eliberează de stări transformându-le în slove, pentru că numai aşa putea convieţui cu răzbunarea ei pe viaţă ce-i domina mintea şi sufletul: tatăl!

După o absenţă de 20 de ani, intră în scenă tatăl pierdut cândva şi mereu dorit, Joaquin Nin compozitorul şi muzicianul spaniol „strălucitor expert în seducţie”. Când îşi întâlneşte tatăl, Anaïs este matură, trecută prin viaţă, coaptă în suferinţa ei, căsătorită a doua oară; nu-şi dorește copii. „Tata vine după ce mi-am consumat instinctul orb, crud de a pedepsi; el vine când am depăşit durerea provocată de el; îmi este dat când nu mai am nevoie de el, când m-am eliberat de el. Tata vine la mine când nu mai e el conducătorul intelectual după care am tânjit (acum e Henry), îndrumătorul după care am plâns (Allendy), protectorul pe care să se sprijine copilul din mine (Hugo)”.

„Tu eşti sinteza tuturor femeilor pe care le-am iubit” – îi scrie tatăl său într-o scrisoare. Se întâlnesc de câteva ori. Atracţia este atât de mare încât nu rezistă unul în faţa celuilalt. “Ne-am sărutat şi acest sărut a dezlănţuit un val de dorinţă – scrie în jurnal – Eram întinsă deasupra trupului său şi cu sânul i-am simţit dorinţa, tare, palpând. Alt sărut. Mi-a mângâiat sânii şi sfârcurile s-au întărit. Eram timidă şi reţinută totuşi pasională. Şi mângâierile lui erau atât de pricepute… Cu o violenţă ciudată, mi-am ridicat neglijeul şi m-am întins deasupra lui… ondulându-mă, agăţându-mă de el. Spasmul lui a fost înspăimântător, din toată fiinţa. S-a golit cu totul în mine… Apoi am vrut să plec. Eram otrăvită de această uniune.

Am avut bărbatul pe care îl iubeam cu spiritul. Bărbatul pe care-l căutasem prin toată lumea care mi-a marcat copilăria. Iubisem fragmente din el în alţi bărbaţi: inteligenţa lui John, compasiunea lui Allendy, abstracţiunile lui Artaud, forţa creatoare şi dinamismul lui Henry. Dragostea acestui bărbat din cauza relaţiei de sânge îmi atrofia bucuria. Mistralul sufla, iar forma savorilor lui erau distruse. Sperma era o otravă, o iubire care era o otravă… În noaptea următoare s-a culcat deasupra mea, a fost o orgie…
Am stat în soarele strălucitor singuri în grădină. Un ciorap îmi făcea cute. Mi-am strâns jartiera. Spectacolul l-a excitat. Ne-am dus în camera lui, m-a aruncat pe pat şi m-a posedat pe la spate. Şi mi-am amintit ce-mi spusese în prima noapte: Nu mai am Dumnezeu.”

Ca să reziste, Anaïs Nin îşi creează o reţea de minciuni benigne şi credibile, scriind: “Niciodată nu mi-am urât minciunile atât de mult. Tata trebuia să creadă că mă întorceam la Paris. Eram prizoniera tututor înşelătoriilor mele. Hugo trebuia să creadă că mă duceam la munte. Henry mă aştepta la Avignon”.

Nimeni nu ştie spre ce aleargă Anaïs Nin. Era îndrăgostită de o reflexie, iar tatăl ei era în continuare amantul viselor sale. Îşi propune să-i rănească pe bărbaţi şi reuşeşte.Trăieşte cu trei bărbaţi în acelaşi timp, fără ca unul să ştie de altul, şi dacă s-ar fi întâlnit cu singuranţă ea ar fi fost liantul dintre ei şi i-ar fi împrietenit. Mărturiseşte că aşteaptă bărbatul care să o mântuiască de toţi şi îl întâlneşte pe pasionalul Gonzalo Moré, “tigrul care visează, un tigru fără gheare”, de descendenţă incașă, care îi deschide porţile misticismului.

Instinct ridicat la rang de artă

Pe scena lumii scriitorilor, Anaïs Nin a rămas celebră pentru spovedania incestă, ca un testament funebru care uimeşte oricând. Îţi vine să o ierţi pentru tot ceea ce a făcut, a iubit, a scris. Dacă, în adolescenţă, jurnalul ei era ca o oglindă ce „spunea povestea visătoarei care îşi trăia viaţa aşa cum ar fi dat paginile unei cărţi”, acesta devine, pe parcursul vieţii, o salvare împotriva nebuniei. „Nimeni nu mă poate învăţa să mă bucur de dragostea mea incestuoasă, să scutur ultimele lanţuri ale vinovăţiei. Şi jurnalul meu mă ajută să nu înnebunesc.” Paginile din sufletul ei sunt paginile din viaţa oricui.

Prin anii ’20, John Erskine lansează ideea că jurnalul conţine cele mai bune scrieri, iar gândul publicării lui a început sã încolţească în mintea scriitoarei. Când se căsătoreşte cu scriitorul Henry Miller îşi dă seama cã n-o va putea face, pentru că-şi răneşte soţul şi pe toţi bărbaţii din lumea artistică care au trecut prin viaţa şi patul ei. S-a gândit la o altã metodã posibilã fãrã a prejudicia pe cineva. A hotãrât sã foloseascã nume reale şi sã omită tot ce ţinea de soţ şi amanţi.

În felul acesta distrugea din farmecul lumii ei. Abia după decesul său, caietele aflate în cutia de tablă au fost publicate integral, pentru că – între timp – toţi cei pomeniţi muriseră. Nu ştim cât din fiinţa ei profundă dezvăluie din nevroza incendiară pe hârtie, cât este mască, ficţiune sau pură autobiografie. Un lucru este cert, rândurile sunt: “Viaţă. Foc. Foc şi viaţă. Niciodată moarte…”

Anaïs Nin (1903-1977) a început să publice în 1932. Prima sa carte, un studiu despre D.H. Lawrence, a fost urmată de volume de povestiri, „Winter of Artifice”/„Iarna trucurilor” (1939), „Under a Glass Bell”/ „Sub un clopot de piatră” (1944), de romanul „Cities of Interior”/„Oraşele din interior” (1959) şi de scrieri erotice.

Prima ediție a jurnalelor,  ce acoperă  perioada 1931-1974 au fost publicate în 1966, cu pasaje eliminate, din motive juridice, morale, personale, mulți din cei pomeniți trăiau atunci, apoi cele patru volume ale „Jurnalului timpuriu” din perioada 1914-1931 (editate între 1980 şi 1986).  Din anii ’90, jurnalele scriitoarei sunt publicate integral într-o serie intitulată „Jurnalul dragostei”, din care fac parte caietele „Henry şi June” (1989), „Incest” (1992) sau „Nearer the Moon”/ „Mai aproape de lună” (1996).

O ecranizare după volumul „Henry şi June” a apărut în 1990, în regia lui Philip Kaufman şi avându-le pe Maria de Medeiros în rolul lui Nin şi pe Uma Thurman în rolul lui June.

În România, volumele lui Anaïs Nin au fost publicate în seria: „Jurnalul dragostei”: “Henry şi June”, “Incest”, “Foc”, “Mai aproape de lună”, Povestiri erotice – Delta lui Venus, la Editura Humanitas. (Sursa:  Anaïs Nin – Incest, Delta lui Venus, Foc

Distribuie acest articol Oficial Media