Știri din Târgoviște, Dâmbovița, România.

Cheile Măzii din judeţul Hunedoara, o splendoare a naturii şi o încântare a ochiului

Rezervația naturală “Cheile Măzii (Madei)” se întinde pe o suprafaţă de 10 ha, şi o lungime de 3 km. Sunt situate în nordul satului, şi se află în bazinul Văii Geoagiului, din judeţul Hunedoara.

Mada, un sat împrăştiat de Dumnezeu pe colinele situate undeva dincolo de Geoagiu, pe la poalele Metaliferilor, se poate lăuda cu una dintre cele mai frumoase zone din judeţul Hunedoara şi chiar din România: cheile săpate în stâncă de apa Balşei. Sătenii le spun simplu Cheile Măzii, iar când îi întrebi cum arată, trag adânc aer în piept, după care încep să povestească purtând pe chip zâmbetul larg al unei mândrii locale nemărginite. Ca să ajungi la Cheile Măzii trebuie să iei drumul spre Geoagiu, şi îl traversezi în întregime, spre staţiunea balneoclimaterică Geoagiu Băi, dar nu te apuci să urci dealul, ci o iei la dreapta spre Balşa. După câţiva kilometri, din şoseaua asfaltată apuci pe drumul îngust, de ţară, care o ia la stânga spre satul Mada. Treci printre casele împrăştiate care-ncotro şi mergi înainte, pentru că n-ai cum să greşeşti.

Drumul se înfundă în gardul bătut de ploaie şi de vânt al unei gospodării, cea a soţilor Bogdan, aflată practic între sat şi chei. Dacă-i întrebi, cei doi îţi spun tot cam ce ştiu ei despre „valea aia îngustă“, iar dacă îi rogi frumos te şi lasă să campezi la ei în ogradă, lângă apă. „Că săptămâna asta n-am mai avut atâţia turişti la noi aici. Acuma unii sara să mai îmbeată, da’ aşe-i cân’ oamenii vin la distracţii“, spune Sofia Bogdan . Atât ea, cât şi soţul ei, Avram, sunt singurii „ghizi“ pe care i-ai putea întâlni în comună care să ştie ceva despre spectaculoasele chei. „Să vă opriţ’ la izvorul pă care-l vedeţ’ cum iesă din stâncă. Apa aia-i minunată! Vara-i rece, da’ iarna nu îngheaţă niciodată“, spune, Avram Bogdan.

Pe chei se poate merge uşor doar vara, în perioade care nu au fost precedate de ploi puternice. Asta pentru că de mers se merge aproape numai prin apă, iar în unele locuri, chiar şi în perioadele de secetă, apa trece de un metru şi jumătate ca adâncime. Decum ieşi pe poarta din dosul ogrăzii familiei Bogdan, cheile încep să ţi se dezvăluie în toată splendoarea lor. În stânga şi-n dreapta ai doi pereţi din calcar înalţi de peste 300 de metri, străpunşi de râul Balşei. Dacă intrarea pe chei să zicem că nu te-a impresionat prea mult, mai mult ca sigur nu prea ai cum să nu scapi o exclamaţie, fie ea făcută doar în sinea ta, când mai urci pe cursul apei şi dai cu ochii de un colos de piatră care parcă pluteşte pe apă. E mare cât toate zilele. Aşa de mare, încât aproape că acoperă tot cerul cu cenuşiul său de la bază (provocat de lumina slabă şi-n toiul zilei) şi cu strălucirea calcarelor sale de la vârf, acolo unde razele soarelui reuşesc să-şi câştige întâietatea. Imensitatea de stâncă te face să te simţi şi mai mic decât eşti, pentru că are 100 de metri la bază şi cel puţin vreo 60 înălţime. Şi e doar stâncă, spălată de apă de milioane de ani încoace. Presupunând, prin absurd, că nici blocul de stâncă nu ţi-a provocat cine ştie ce trăiri interioare, „izbucul“ de apă minerală pe care-l găseşti după încă vreo 10 minute de urcat prin apă, ieşind dintr-un alt perete, te câştigă, mai ales dacă îndrăzneşti să-l guşti. Apa îţi potoleşte setea de la prima înghiţitură, pişcându-te delicat de limbă. Alte 5 minute de mers prin apa limpede, alte schimbări de decor. Pereţii de calcar se strâng din nou, lăsând apei doar vreo doi metri să-şi vadă de curgere. Uneori, enervat, râul se răzbună săpând în pereţii de stâncă mici grote, în fel şi fel de forme. Apa venită de undeva de sus contribuie şi ea la „revanşă“. Un perete imens de calcar este „ciuruit“ liniar de găuri sfredelite de apa scursă de undeva de sus şi ieşită ca printr-o sită care-şi are găurile mari şi rotunde, cu diametrul de aproape un metru, aşezate pe doar două linii. Iar dintr-o stâncă un arin creşte chinuit, înclinat. Crengile de la baza lui mângâie apa Balşei, obligate de adierile de vânt. În unele locuri, apa, de o limpezime rar întâlnită, se adună liniştită lângă câte-un perete de piatră, formând un mic lac în care erau uşor de observat câte un păstrăv, un clean sau un rac zbătându-se să mai supravieţuiască o zi. „Dac-ar fi să dau o notă locului ăsta, n-aş putea pentru că nu există notă potrivită pentru cât de frumos este“, a spus Maxim Ciula în timp ce elibera din cârligul undiţei sale un rac diform (cu un cleşte mult mai mare decât celălalt), care se lăcomise să muşte râma ce i-a fost aruncată-n cale. Companionul său, Doru Părău , l-a completat: „Amândoi suntem din Orăştie, am ieşit la pensie şi ne-am retras aici. Cheile sunt de-a dreptul splendide. Vara tot aici, la pescuit, suntem noi doi. După ce ne-am mutat la Mada, am mai convins vreo 10 familii să facă la fel. Nu mai e nicio casă de vânzare aici, acum, şi sper să nici nu mai vină nimeni. Se zice că vor să asfalteze drumul, dar nu cred c-ar fi bine, pentru că s-ar aglomera tot satul, iar pe chei ar fi dezastru, că românul e tot român, aruncă orice şi oriunde“.